Introducere

Descoperite în anul 1947 în zona Qumran din Deșertul Iudeii, aceste suluri de piele numite The Dead Sea Scrolls sau Documentele de la Marea Moartă continuă să captiveze cercetătorii biblici prin aura de mister și enigmă care dăinuie dincolo de descifrarea lor aproape în totalitate. Ele conțin copii ale Cărții lui Enoh (Enoh I), ale Cărții Jubileelor, fragmente ale unor copii ale scrierilor Vechiului Testament[1] în versiuni adesea modificate, precum și texte pentru uzul intern al acestei comunități numită Yahad (uniune, comunitate). În acest articol, ceea ce ne interesează în mod deosebit sunt aspectele legate de un calendar schematic de 364 de zile pe care îl putem numi Calendarul de la Qumran, ale cărui origine și semnificații rămân un subiect controversat.

O primă mențiune a unui calendar de 364 de zile este în Cartea 1 Enoh, scrisă cândva în sec. 3 sau 4  î.e.n. (în capitolele 72-82, o secțiune numită Cartea Astronomică). Calendarul descris acolo are un caracter strict teoretic, astronomic, fără nici o mențiune a săptămânii de 7 zile ca unitate de măsurare a timpului. Acest calendar nu era menit a fi practicat în viața social-cultică[2], autorul fiind conștient de faptul că acest calendar era mai scurt cu 1,25 zile față de ciclul solar propriu-zis.

O altă mențiune a calendarului de 364 de zile apare în Cartea Jubileelor scrisă cândva în sec. 2 î.e.n.. Fiind o rescriere cu modificări a cărții Geneza, Cartea Jubileelor impune sectanților observarea calendarul de 364 de zile ca un semn al credincioșiei față de Dumnezeu (se pretinde – așa cum găsim și în 1 Enoh – că acest calendar a fost transmis patriarhului Enoh de către îngerul Uriel), în timp ce (spre deosebire de 1 Enoh) se interzice vehement folosirea calendarului lunar practicat de evreii din Ierusalim.

Calendarul de la Qumran preia (cu unele rețineri) calendarul din Cartea Jubileelor (care este menționat anterior în Documentul de la Damasc) și pune un accent deosebit pe importanța săptămânii ca fiind o unitate de măsurare a timpului. Diferite sărbători, inclusiv Sabatul, sunt în mod explicit legate de anumite zile ale săptămânii, ceea ce nu se întâlnește niciunde în textul biblic. Se nasc întrebări legitime, dacă acest calendar a fost practicat, și dacă da, pentru cât timp? Care a fost contextul istoric și teologic al perioadei numită „intertestamentară” sau perioada celui de-al doilea Templu? Și cum înțelegem practicarea, chiar și temporară, de către secta de la Qumran a unui calendar sabatic unic în istoria milenară a popoarelor din zona Mesopotamiei?

Teza articolului

În continuarea unui articol pe care l-am publicat anterior pe tema folosirii unui alt calendar teoretic în Israel, cel de 360 de zile[3], în acest articol sugerez că prezența în textele iudaice ale sec. 3–2 î.e.n. a calendarului teoretic-schematic de 364 de zile reprezintă o reformă ‚preoțească’ de idealizare a sabatului (364 de zile reprezentând 52 de săptămâni a câte 7 zile), o reformă care a încercat să înlocuiască sabatele asiro-babiloniene (7, 14, 21, 28 ale lunii) care aveau un caracter negativ, cu un sabat săptămânal perpetuu, despărțit de fenomenele astrale, care avea semnificații cu totul diferite. Dacă asumpția mea este corectă, calendarul de la Qumran reprezintă o etapă tranzitorie importantă în fixarea în practică a săptămânii continue de 7 zile și a sabatului așa cum le cunoaștem astăzi.

Contextul istoric

Este un fapt atestat și recunoscut de majoritatea cercetătorilor că în Egipt, Mesopotamia și Levant s-au practicat mai multe calendare, uneori concomitent deoarece scopurile lor erau diferite. Pentru uz practic (agricultură, sărbători, religie, etc.), se folosea calendarul lunar încă din mileniul al 4-lea î.e.n.. Fiind un calendar deficient, mai scurt cu 11,25 de zile față de ciclul solar de 365,25 de zile, sumerienii se pare că au fost primii care au ajustat calendarul lunar prin adăugarea unei luni de 30 de zile la un interval de 2-3 ani, dând naștere la un calendar lunisolar. Asta a avut loc cândva în mileniul al 3-lea î.e.n.. Dacă Avraam este un personaj istoric (ceea ce este disputat de unii cercetători) și luăm în considerație că el a provenit din Ur, cetate babiloniană, este o chestiune de bun-simț să acceptăm că Avraam a cunoscut și moștenit acest calendar. Tot ce se poate spune despre Avraam provine din Biblie, iar Biblia nu spune că Avraam a primit instrucțiuni cu privire la Sabat așa cum îl cunoaștem astăzi. În ciuda faptului că unii comentatori (influențați de ipoteza avansată de A. Jaubert) sugerează că un calendar de 364 de zile era folosit în Ierusalim încă din primele decade ale perioadei persane (care începe cu Cirus în 539 î.e.n.), nu există nici o mențiune explicită în textul biblic cu privire la o posibilă reformă a calendarului prin care s-ar fi renunțat la folosirea calendarului lunisolar al evreilor preluat de Avraam și urmașii săi via Sumer/Akad/Babilonia. De altfel, Biblia nu oferă nicio mențiune a vreunui calendar anume practicat de evrei și nu se poate spune cu precizie (pe baza Bibliei) câte zile avea un an. Desigur, chestiunea calendarului biblic a fost și este disputată de cercetători. Dar tocmai această tăcere a Bibliei, spune Sacha Stern, poate fi grăitoare. Probabil nici nu era nevoie de o precizare devreme ce toate calendarele Orientului Apropiat practicate in mileniile 2-1 î.e.n. erau calendare lunisolare.[4]

Originea calendarului de 364 de zile

Experții în limbi semitice propun două perspective cu privire la originea calendarului de 364 de zile. Wayne Horowitz prezintă dovezi că a existat în sec. 7 î.e.n. un calendar schematic mesopotamian de 364 de zile, atestat în documente babiloniene. În opinia lui Horowitz acest calendar avea un caracter astronomic și reprezenta o îmbunătățire a calendarului de 360 de zile[5]. Ceea ce trebuie reținut este că aceste calendare nu au fost folosite în mod practic în viața civilă sau religioasă a babilonienilor pentru a stabili sărbători, etc., ci caracterul lor teoretic a avut aplicații în astronomie, economie, administrație, sau literaratură[6]. În ce privește calendarul de 364 de zile la mesopotamieni, Horowitz sugerează că el este o teoretizare a mediei pe trei ani a calendarului lunisolar sumero-babilonian. După cum se știe, primii doi ani aveau de regulă 354 de zile, iar anul al 3-lea avea 384 de zile prin intercalarea unei luni adiționale de 30 de zile. De aici avem (354+354+384) : 3 = 364.

O altă posibilă explicație a calendarului de 364 de zile este că structura de 364 de zile a fost o preluare și îmbunătățire a calendarului de 360 de zile, mult mai vechi, prin adăugarea a 4 zile epagomenale (sau embolismice) corespunzând celor 4 evenimente importante ale anului, solstițiile și echinoxurile[7]. Asta a fost, în opinia mea, și metoda egiptenilor în configurarea calendarului civil de 365 de zile prin adăugarea a 5 zile epagomenale la calendarul de 360 de zile, aceste cinci zile nefăcând parte din calendarul propriu-zis, ci erau dedicate unor zei.[8] În mod similar, în calendarul descris în Cartea lui Enoch zilele erau numerotate, cu excepția celor patru zile numite Tekufa care erau plasate în afara numerotării (vezi mai jos). Calendarul prezent în scrierile de la Qumran urmează calendarul din Cartea Jubileelor, care preia calendarul schematic sumerian de 360 de zile și prin adăugarea a 4 zile îl organizează într-un calendar sabatic pur, ideal, fiind o reformă mozaică a sabatului babilonian dependent de fazele lunii. Prin asta, comunitatea Yahad se deosebea de comunitatea iudaică de la Ierusalim, care rămăsese la calendarul lunisolar. E verosimil oare că această reformă s-a făcut pe vremea lui Neemia, așa cum propune Ron Feldman? Lipsa oricăror dovezi biblice cu privire la o reformă a calendarului pe timpul lui Neemia face ca propunerea lui Feldman să rămână doar o ipoteză interesantă.

Prin prisma sugestiilor lui D. Bathelemy[9] preluate și dezvoltate de A. Jaubert[10], calendarul de la Qumran poate fi reprezentat din punct de vedere tehnic prin ilustrația de mai jos.

După cum se poate observa, anul începea cu ziua 1 a lunii Nisan. Ea a fost așezată în ziua de miercuri, care era a patra zi a creațiunii din Geneza 1, zi în care au fost creați “luminătorii” (soarele, luna și stelele). Este evident caracterul pe de o parte teoretic, schematic, al acestui calendar, cât și aspectul religios, dogmatic. În timp ce se ignoră faptul că zilele creațiunii erau ele însele numerotate altfel de autorul Genezei (ziua 1, ziua 2, ziua 3, etc.), pe de altă parte se justifică începutul anului și a numărării zilelor cu ziua de miercuri deoarece în concepția lor doar odată cu crearea luminătorilor se cuvenea a fi făcută o numărare a timpului devreme ce textul spune că „ei sa fie niste semne care sa arate vremurile, zilele si anii” (Gen. 1:14).

O altă observație este că anul era împărțit în patru anotimpuri de câte 91 de zile, unde primele două luni aveau 30 de zile, iar a treia lună conținea 31 de zile. În timp ce zilele erau doar numerotate, ziua 31-a a lunii a treia era numită Tekufa, care înseamnă “perioadă”. Cu acea zi se termina o perioadă (trimestru), după care începea perioada următoare. Deoarece calendarul de 364 de zile era un calendar „perfect”, anul următor începea din nou într-o zi de miercuri. Asta însemna că atât sabatul cât și orice altă sărbătoare cădea în aceeași zi și aceeași lună, an după an, și nici o sărbătoare nu cădea în ziua sabatului.

Interpretări

Lipsa evidențelor biblice explicite în ce privește calendarul sau calendarele folosite de evrei conduce, în mod normal, la speculații. Printre speculațiile sau ipotezele care au modelat gândirea multor cercetători cu privire la calendarul de 364 de zile sunt cele avansate de cercetătoarea franceză Anne Jaubert în anii 1953 și 1957[11]. Examinând Cartea Jubileelor, Jaubert presupune că acest calendar de 364 de zile a fost practicat de evrei încă din perioada pre-exilică, și că prezența acestui calendar în textele post-exilice denotă o continuitate formidabilă în practica sabatariană a iudeilor. Jaubert sugerează că se găsesc indicii cu privire la folosirea acestui calendar în cărți ca Ezechiel, Hagai, Zaharia, Cronici și Ezra-Neemia[12]. Ea sugerează că plasând evenimentele biblice pe acest calendar ideal, se poate observa că sărbătorile anuale agrare, călătoriile poporului, sau alte evenimente importante datate sumar în Vechiul Testament nu au avut loc în sabat, care a fost respectat cu strictețe, ci în zilele „speciale” de duminică, mercuri și vineri.

Ca Jaubert să aibă dreptate, ar fi fost strict necesar împlinirea a cel puțin două condiții: a) dovezi explicite în Biblie cu privire la calendarul folosit de evrei, și b) dovezi explicite în Cartea Jubileelor (text de bază pentru propunerile avansate de Jaubert) cu privire la implementarea unui sistem de intercalare periodică a unor zile sau luni care să fi menținut calendarul de 364 de zile sincronizat cu ciclul anual solar de 365,25 zile de care depindeau anotimpurile și sărbătorile iudaice. Dar nici textele biblice și nici cele menționate mai sus nu oferă vreun indiciu că s-ar fi practicat o astfel de intercalare. Mai mult, Cartea Jubileelor pe care se bazează Jaubert avertizează foarte serios împotriva oricăror schimbări ale calendarului, fie eliminări sau adăugiri ale unor perioade, în timp ce se interzice cu asprime respectarea calendarului lunisolar. Cartea lui Enoh, sau textele interne ale comunității de la Qumran nu doar că menționează calendarul lunisolar, dar propun un sistem de armonizare între calendarul lor schematic-teoretic și calendarul lunisolar, ceea ce pune ipotezele lui Jaubert sub semnul întrebării. Argumentele aduse împotriva ei de alți cercetători, ca Baumgarten, Wacholder, Beckwith[13] și alții au redus febra provocată de Jaubert printre cercetătorii influențați de ea, ipoteza ei fiind astăzi abandonată.

Concluzie

Calendarul de la Qumran este o apariție relativ recentă în comparație cu istoria milenară de dezvoltare a sistemelor de măsurare a timpului, prezentând pentru prima oară un calendar ideal sabatic al unui an de 364 de zile, adică 52 de săptămâni a câte 7 zile fiecare. Deși se găsesc referințe cu privire la anumite zile de odihnă parțială sau totală la interval de 7 zile în calendarele asiro-babiloniene, nu se poate vorbi de o continuitate a săptămânii de 7 zile înainte de apariția calendarului comunității de la Qumran. Săptămâna nu a fost niciodată o unitate de timp în alcătuirea calendarelor antice. În calendarul asiro-babilonian, ziua lunii noi  (ziua 1) și ziua lunii pline sau shapattu (ziua a 15-a a lunii) au fost sărbători care au depins de fazele lunii, adică de observarea fizică a lunii noi, care desemna ziua 1 a lunii. Astfel, aceste ‚sabate’ dependente de lună cădeau în zile diferite pe parcursul lunilor și anilor.

Nici în textul biblic nu găsim că săptămâna de șapte zile era o unitate de măsură folosită la configurarea calendarului, zilele fiind întotdeauna descrise după locul pe care îl ocupau în cadrul unei luni, de la 1 la 29 sau 30, nu după locul zilei în cadrul săptămânii. Mai mult, Vechiul Testament nu oferă informații specifice cu privire la calendarul folosit de evrei. Limbajul este unul ambiguu (în opinia mea, cu bună știință) pentru a se respecta o anumită istorie a dezvoltării conceptului de Sabat. Se pornește de la o menționare în Geneza 1 a unei perioade unice de șapte zile în care a avut loc creația, asemenea multor perioade unice de șapte zile pe care le găsim în diferite texte ale mileniului al 2-lea b.c.e.. Aceste perioade singulare de șapte zile au de-a face cu semnificațiile tainice sau chiar mistice ale cifrei 7, vechi de mii de ani, nu cu vreun calendar sabatic. Cel mai probabil, de la patriarhi și până la robia babiloniană sabatul a fost un shapattu lunar de lună plină, care împreună cu luna nouă erau două mari momente ale calendarului lunisolar care cuprindea festivalurile agricole în perioada recoltării orzului, apoi a grâului, a vinului, a uleiului și a lemnelor pentru altar (acestea trei din urmă le găsim doar la Qumran).

În decursul istoriei, sumerienii, akadienii, asirienii și babilonienii au creat diferite hemerologii în cadrul calendarului lunisolar, în care s-au acordat anumitor zile diferite semnificații. Astfel, în una din aceste hemerologii zilele de 7, 14, 21, și 28 au fost desemnate ca zile nenorocoase, nepotrivite pentru activități de obște.[14]

Nu se spune nimic despre Sabat, din Geneza și până în Exod 16 (care este un text preoțesc scris după robia babiloniană), dar și acolo se amintește mai întai de mana care avea să cadă timp de șase zile, dar nu și în ziua a șaptea. Ideea în acel ”sabat„ era de „pauză„ sau „încetare„ sau „sistare„ a unei acțiuni. Abia în Exod 20 se prezintă ideea unei porunci din partea lui Dumnezeu ca Sabatul să fie o zi de odihnă, atât pentru oameni cât și pentru animale. Acest mod de a prezenta Sabatul reflectă deja reforma „mozaică„ operată de evreii unor secte de orientare apocaliptică asemenea sectei de la Qumran.

Sugestia mea este că autorii evrei ai secolelor 4-2 î.e.n. preiau calendarul schematic mesopotamian de 360 de zile prezent în texte mesopotamiene încă din mileniul al 3-lea î.e.n. dar prin adăugarea a patru zile epagomenale îl transformă într-un calendar sabatic ideal, în care sabatul, cât și sărbătorile și festivalurile iudaice cad în aceleași zile ale săptămânii și lunii, an după an. Cu alte cuvinte, acest calendar sectarian este prima încercare de a se crea un calendar sabatic cu un sabat săptămânal perpetuu, despărțit de fenomenele astronomice ca ciclul lunar sau ciclul solar.

Este posibil că adoptarea acestui calendar sectar, opus calendarului lunar tradițional, a fost unul din motivele segregării acestei comunități față de iudeii din Ierusalim, așa cum afirmă unii cercetători (J. VanderKam îmi vine în minte[15]), dar aceasta nu poate fi decât o sugestie deoarece nu avem mențiuni explicite în textele perioadei în discuție. Mențiunea în Daniel a unor modificări nedorite ale calendarului după invazia lui Antioh Epifanul („se va incumeta să schimbe vremurile și legea”) pot fi înțelese cu privire la interdicția de către Antioh a ceremoniilor tuturor sărbătorilor anuale ale iudeilor.

Așa cum menționează și Ron Feldman[16], calendarul de 364 de zile probabil a influențat sau a condus spre o fixare cândva în primele secole creștine a calendarului iudaic contemporan, care fuzionează calendarul lunisolar de 354/384 de zile praticat de iudei încă din vremea lui Avraam cu un sabat săptămânal continuu, despărțit de fenomenele astrale. Într-un articol viitor vom examina pe larg dezvoltarea istorică a noțiunilor de săptămână de șapte zile și sabat pentru a ajunge la ceea ce avem astăzi ca ceva de la sine înțeles. Vom observa cum săptămâna și Sabatul au parcurs un drum fenomenal în timp de la natură la cultură, pornind de la voința zeilor la o convenție socială, dar una “bună pentru om”.

[1] O excepție reprezintă sulul cărții Isaia, descoperit în întregime.

[2] Milik, T. Jozef, The Book of Enoch Aramaic Fragments Qumran Cave 4, 1976., Stern, Sacha, Calendar and Community, 2001.

[3] https://adrianghitta.com/articole/cumpana-anilor-intre-realitate-si-fictiune/  

[4] Vezi https://www.thetorah.com/article/what-is-the-bibles-calendar

[5] The 360 and 364 day year in ancient Mesopotamia | Wayne Horowitz – Academia.edu (Online, acces gratuit)

[6] Ben-Dov, J. (2021). A 360-Day Administrative Year in Ancient Israel: Judahite Portable Calendars and the Flood Account. Harvard Theological Review, 114(4), 431-450. doi:10.1017/S0017816021000298  (Acces gratuit Online: A 360-Day Administrative Year in Ancient Israel: Judahite Portable Calendars and the Flood Account | Harvard Theological Review | Cambridge Core)

[7] https://www.researchgate.net/publication/347929507_The_Tradition_of_the_364-Day_Calendar_versus_the_Calendar_Polemic_in_Second_Temple_Judaism

[8] Ca dovadă, calendarul avea 12 luni a 30 de zile, iar ultimele 5 zile erau inchinate unor zeități importante (Isis, Osiris, etc.)

[9] Barthélemy, D. “NOTES EN MARGE DE PUBLICATIONS RÉCENTES SUR LES MANUSCRITS DE QUMRAN.” Revue Biblique (1946-) 59, no. 2 (1952): 187–218. http://www.jstor.org/stable/44091249.

[10] Jaubert, A. “Le Calendrier Des Jubilés et de La Secte de Qumrân. Ses Origines Bibliques.” Vetus Testamentum 3, no. 3 (1953): 250–64. https://doi.org/10.2307/1516350.

[11] Idem 10

[12] Jaubert, A., La date de la cène (Paris: Gabalda, 1957), pp. 32-38.

[13] Baumgarten, Joseph M. “Some Problems of the Jubilees Calendar in Current Research.” Vetus Testamentum, vol. 32, no. 4, 1982, pp. 485–89. JSTOR, https://doi.org/10.2307/1518178.;  Wacholder, Ben Zion, and Sholom Wacholder. “Patterns of Biblical Dates and Qumran’s Calendar: The Fallacy of Jaubert’s Hypothesis.” Hebrew Union College Annual, vol. 66, 1995, pp. 1–40. JSTOR, http://www.jstor.org/stable/23508513.; Beckwith, Roger T.. Calendar and Chronology, Jewish and Christian: Biblical, Intertestamental and Patristic Studies. Germany, E.J. Brill, 1996.

[14] Găsim evidențe că și ziua a 19-a a lunii se număra împreună cu cele patru zile amintite, probabil ca urmare a unui calendar pentecontadal (ziua 19 este de fapt ziua 49 numărând și luna precedentă) a cărui origine rămâne învăluită în mister. Hildegard și Julius Lewy descriu acest calendar ca fiind de origine amorită în monograful lor  “The Origin of the Week and the Oldest West Asiatic Calendar.”

[15] https://www.wisdomlib.org/science/journal/archives-of-social-sciences-of-religions/d/doc1449034.html

[16] Vezi http://www.ronhfeldman.com/uploads/2/2/1/9/22191114/364-day_calendar_and_sabbath_-_henoch.pdf

Introducere

Yonatan Adler, profesor de Arhitectură Biblică la Universitatea Ariel, a publicat în 2022 o lucrare revoluționară intitulată The Origin of Judaism: An Archaeological-Historical Reappraisal (se poate obține pe Amazon la adresa https://a.co/d/iWejWyf ). Ulterior a oferit interview-uri pe diferite canale media, unul din ele fiind Kedem (https://youtu.be/-A1j1jVqRJg?feature=shared) care a fost urmat de o sesiune de întrebări și răspunsuri două luni mai târziu (https://youtu.be/-A1j1jVqRJg?feature=shared). Această carte reprezintă o reevaluare profundă a originilor iudaismului prin prisma descoperirilor arheologice și a textelor antice. Adler explorează momentul și modul în care regulile Torei au fost adoptate pe scară largă de către societatea iudaică, contestând teoriile tradiționale care plasează originile iudaismului în perioade anterioare. Prin această lucrare, Adler oferă o perspectivă inovatoare, bazată pe dovezi concrete, asupra genezei și dezvoltării timpurii a iudaismului.

Structura cărții

Lucrarea este structurată ca o „excavație arheologică”, pornind de la dovezile cele mai recente ale primului secol e.n. și lucrând înapoi în timp. Adler examinează practicile religioase, cum ar fi legile dietetice (kashrut), utilizarea tefilinului și a mezuzotului, oferind o imagine detaliată a modului în care acestea au fost integrate în viața iudeilor antici. Metodologia sa riguroasă și abordarea bazată pe dovezi concrete fac din această carte o lectură esențială pentru cei interesați de istoria iudaismului.

Contextul istoric

Cartea lui Adler se concentrează asupra unui aspect esențial al istoriei iudaismului: aplicarea și adoptarea regulilor Torei ca lege autoritară. Această abordare diferențiază lucrarea sa de alte studii care examinează doar originea textelor sacre.

Iudaismul a cărui origine Adler o sugerează în cartea sa nu este un iudaism al textelor, ceea ce el numește o istorie intelectuală. Adler definește iudaismul ca fiind un mod de viață al populației condus sau structurat de prescripțiile Torei, ceea ce el numește istorie socială evidențiată prin descoperiri arheologice.

Întrebarea la care Adler încearcă să răspundă nu este “când anume texte, cum este Tora, au fost scrise sau de către cine?” ci mai degrabă „când astfel de texte au fost adoptate ca autoritative?”. Cu alte cuvinte, când se poate spune cu certitudine că societatea, în largul ei, a trăit și practicat prescripțiile Torei? Fără a afirma că textul Torei nu ar putea avea o origine mai veche (e posibil să fie mai vechi, spune el), Adler oferă evidențe numeroase care susțin concluzia sa că nu se poate vorbi despre iudaism ca mod de viață decât începând din sec. al II-lea î.e.n., adică din perioada elenistică, după revoluția Macabeilor împotriva lui Antioh al IV-lea și instaurarea morhahiei Hasmoneene.

Teoriile tradiționale

În mod tradițional, originile iudaismului au fost asociate cu perioada exilului babilonian sau cu construcția celui de-al Doilea Templu. Prin secolul al 19-lea s-a cristalizat un model de interpretare conform căruia Ezra este cel ce hotărăște ca Tora să fie autoritativă pentru Iuda. Bazându-se pe textele Neemia-Ezra, exegeții secolului al 19-lea au gândit că Tora a ajuns să fie privită ca obligatorie în timpul perioadei Persane (539 – 332 î.e.n.), probabil cândva prin sec. 5 î.e.n. când se crede că Ezra și-a încheiat misiunea. Acest model de interpretare a dominat timp de aproximativ un secol.

În ce măsură este legitimă istoria reconstituită pe baza unui text literar? Adler identifică două probleme majore cu acest model de interpretare. În primul rând, ce fel de informație istorică se poate extrage din relatări ca Ezra și Neemia? Desigur, textele pot constitui o evidență istorică validă cu privire la opinia scriitorilor înșiși (istoria intelectuală), dar ele nu sunt o sursă validă de informații cu privire la istoria socială. Ele sunt, în opinia lui Adler, povestiri, nu istorie (”stories, not histories”). În al doilea rând, chiar dacă aceste texte ar fi creditate ca reflecții ale unei realități istorice, în fapt aceste povestiri nu oferă o mărturie că masele de iudei întorși din robie au ținut Tora pe care Ezra a citit-o în adunarea poporului. Presupusa adoptare în masă a prescripțiilor Torei se pare că a fost foarte efemeră, deși ei s-au grăbit să spună „Amin, amin„ (Neemia 8). Doar puțin mai departe, Neemia 13 reflectă faptul că poporul călca Sabatul și continua să ia în căsătorie femei străine.

Pe baza acestor texte Adler afirmă că nu există o bază solidă pentru a considera că Tora a fost adoptată de popor în perioada persană, argumentând că adoptarea pe scară largă a Torei a avut loc mai târziu.

Descoperirile arheologice

Adler utilizează o metodologie bazată pe analiza dovezilor arheologice, cum ar fi monedele, oasele de animale, vasele de calcar și piscinele de purificare. Aceste artefacte oferă indicii concrete despre momentul în care practicile iudaice au devenit parte integrantă a vieții cotidiene. Deasemenea, el examinează evidențele privind respectarea sărbătorilor iudaice ca Paștele, Sărbătoarea Săptămânilor, Ziua Ispășirii, Sărbătoarea Corturilor, precum și Sabatul. Prin examinarea acestor dovezi, Adler concluzionează că adoptarea regulilor Torei ca lege autoritară a avut loc în perioada elenistică, după revoluția Macabeilor și instaurarea monarhiei Hasmoneene. Mai mult, dovezile din arheologie se pliază consecvent pe ideea că Pentateuhul și celelalte texte ale Tahahului așa cum le avem astăzi sunt de fapt texte târzii, post-exilice, așa cum susține și Jacob Wright, profesor de ebraică biblică la Universitatea Emory din Atlanta în cartea sa Why the Bible Began (un interview acordat de Jacob Wright cu privire la cartea sa se poate viziona la adresa https://youtu.be/60mDWLRIAU4?feature=shared).

Câteva aspecte remarcate de Adler la care ar trebui să luăm aminte:

• Imaginea de ansamblu care derivă din parcurgerea textelor din afara Pentateuhului este aceea că societatea israelită, în general, nu este prezentată ca respectând sau practicând prescripțiile Torei.
• Nu se spune niciunde că Israeliții s-au abținut de a consuma carne de porc, sau că în casele lor nu exista sau nu se consuma aluat dospit de Paște, sau că s-au abținut a purta haine din stofă împletită din bumbac și lână.
• Nu se spune despre nimeni că a respectat Ziua Ispășirii, că ar fi purtat franjuri la îmbrăcăminte, că aveau inscripții pe stâlpii ușii, că și-au legat vreun ”semn„ pe mînă sau au plasat vreo „aducere aminte” pe frunte.
• Mai mult, nu se spune nicăieri că Israeliții au respectat săptămâna de 7 zile care se termina cu un Sabat cu prohibițiile sale.
• De fapt, anumite porunci ale Torei, cum erau jertfele de Paște sau locuirea în corturi cu ocazia Sukot-ului, sunt amintite în mod explicit că nu au fost respectate de către Israeliți timp de secole.
• Toate acestea au făcut ca experții în Tanah să recunoască faptul că legile Torei așa cum le cunoaștem astăzi nu au fost considerate ca autoritative în perioada pre-exilică, unde sunt plasate majoritatea povestirilor din Vechiul Testament.

Adler subliniază importanța arheologiei în validarea aserțiunilor istorice. Pornind de la un fapt bine stabilit din dovezile arheologice, anume că în primul secol e.n. Tora era respectată ca autoritate morală de către comunitatea iudaică, Adler merge înapoi în istorie încercînd să stabilească până unde se poate merge cu siguranță, pe baza arheologiei, în ce privește practicarea prescripțiilor Torei de către iudei. Astfel, ni se oferă câteva artefacte arheologice de o relevanță remarcabilă. Amintesc pe scurt doar câteva din ele.

Artefacte ale sec. 1 e.n.

• Diferiți autori atestă respectarea de către iudei a restricțiilor alimentare prescrise în Tora. Printre acești autori se numără, Filon, Iosif din Alexandria, Tacit, scriitori ai Noului Testament, Plutarh, și alții.
• Mulți dintre acești autori menționează respectarea în practică de către iudei a legilor de puritate ritualică prevăzute în cartea Levitic și atestate de descoperiri arheologice a sute de scăldători publice de curățire ritualică prin imersie, cât și a unor vase de piatră folosite în aceste ritualuri.
• Arta și arhitectura iudaică precum și monedele metalice erau lipsite de chipuri omenești sau imagini de animale, probabil reflectând prescripțiile poruncii a doua a Decalogului.
• Zeci de tefilin și mazuzot (mici cutii din piele conținând fragmente de papirus cu versete din Exod și Deuteronom care se purtau pe cap sau erau plasate pe stâlpii ușii) s-au găsit în peșterile de la Qumran și alte locuri din Deșertul Iudeii.
• Scriitori atât iudei cât și non-iudei au atestat respectarea la scară largă a prescripțiilor referitoare la Sabat și a sărbătorilor de Paște, Ziua Ispășirii și Sărbătoarea Corturilor.

Toate aceste artefacte mărturisesc cu prisosință că în primul secol e.n. prescripțiile Torei erau respectate la nivelul întregii comunități iudaice.

Artefacte ale sec. 2 și 1 î.e.n.

Mergând înspre trecut, încă se pot distinge evidențe ale respectării Torei de către iudei în ultimele două secole î.e.n..

• Câteva scrisori și decrete ale unor oficiali romani instruiau orașele din zona Mediteranei să permită comunităților iudaice libertatea de a păzi Sabatul.
• Cicero este citat de Plutarh ca unul care a menționat pe la mijlocul sec. 1 î.e.n. abstinența iudeilor de a mânca porc.
• Vase de piatră și scăldători ritualice se găsesc până spre începutul sec. al 2-lea î.e.n.
• Cele mai vechi tefilin descoperite la Qumran sunt datate către sfârșitul sec. 2 î.e.n. și începutul sec. 1 î.e.n.
• Cele mai vechi monede bătute de un lider Hasmonean apărute pe la anul 130 î.e.n. și toate monedele ulterioare sunt lipsite de imagini de oameni sau animale.  

Artefacte ale perioadei elenistice

Mergând și mai departe în trecut, sec. 3, 4, 5, 6 î.e.n., (perioada elenistică, perioada robiei babiloniene, sau cea pre-exilică), lucrurile stau cu totul altfel.

• În perioada persană monedele conțin imagini de oameni și animale, inclusiv oameni cu nume teoforice (care incorporează numele zeului), ceea ce este condamnat conform Torei.
• Vase din Iudea datate sec. 6 – 5 î.e.n. sunt imprimate cu imagini de lei.
• S-au găsit figurine de oameni și animale din perioada persană.
• Ștampile ale comunității iudaice din Babilon, sec. 5 î.e.n. conțin imagini de oameni, animale și personaje mitologice.

Analiza oaselor de animale

Unul dintre aspectele analizate de Adler este consumul de carne de porc. Dovezile arheologice sugerează că abstinența de la consumul de carne de porc a devenit o practică comună în perioada dinastiei Hasmoneene, indicând adoptarea legilor dietetice ale Torei. Aceste dovezi contrazic descrierile textelor anterioare, care nu menționează respectarea acestor prescripții. Cel mult, este posibil ca restricția să fi avut în vedere serviciile rituale.

Utilizarea vaselor de calcar

Vasele de calcar, folosite pentru purificarea ritualică, reprezintă un alt aspect important analizat de Adler. Aceste artefacte indică adoptarea practicilor de purificare descrise în Tora, devenind parte integrantă a vieții religioase în perioada dinastiei Hasmoneene. Utilizarea pe scară largă a acestor vase evidențiază observarea legilor Torei de către populația iudaică.

Piscinele de purificare

Piscinele de purificare, sau mikvaot, sunt dovezi arheologice ale respectării prescripțiilor ritualice ale Torei. Adler examinează utilizarea acestora în contextul vieții religioase din perioada elenistică, demonstrând adoptarea regulilor Torei ca lege autoritară. În absența acestor dovezi arheologice, validitatea aserțiunilor istorice ar fi limitată. Nu există evidențe că astfel de piscine sau vase erau folosite înainte de sec. 2 î.e.n..

Concluziile lui Adler

Adler sugerează că adoptarea Torei ca lege autoritară a avut loc în perioada dinastiei Hasmoneene, în secolele II-I î.Hr. Această concluzie este susținută de dovezi literare și arheologice, care indică o observare mai largă a legilor Torei în această perioadă. Adler redefinește iudaismul ca fiind un mod de viață al populației, structurat de prescripțiile Torei, și nu doar o tradiție textuală.

Repercusiunile asupra istoriei Iudaismului

Cartea lui Adler are implicații majore asupra înțelegerii istoriei iudaismului. Ea contestă teoriile tradiționale și oferă o perspectivă bazată pe dovezi concrete. Această reevaluare arheologico-istorică transformă înțelegerea noastră despre geneza și dezvoltarea timpurie a iudaismului, evidențiind importanța arheologiei în validarea aserțiunilor istorice.

Recenzii și reacții

Cartea lui Adler a fost bine primită de comunitatea academică, fiind apreciată pentru abordarea sa riguroasă și inovatoare. Recenziile subliniază importanța acestei lucrări în reevaluarea originilor iudaismului și înțelegerea dezvoltării timpurii a acestei religii. Reacțiile pozitive evidențiază contribuția semnificativă a lui Adler la studiile biblice și la arheologia religioasă. Dar, cum era de așteptat, au fost aduse și unele critici din partea academicilor tradiționaliști care au făcut apel la mult-invocata sintagmă „lipsa evidenței nu înseamnă evidența lipsei”.

Concluzie

Cartea „The Origins of Judaism: An Archaeological-Historical Reappraisal” scrisă de Yonatan Adler reprezintă o lucrare esențială pentru cei interesați de istoria iudaismului. Prin abordarea sa bazată pe dovezi concrete și metodologia arheologică riguroasă, Adler oferă o perspectivă inovatoare asupra genezei și dezvoltării timpurii a iudaismului. Implicațiile acestei lucrări sunt majore, redefinind înțelegerea noastră despre momentul și modul în care regulile Torei au fost adoptate pe scară largă de către societatea iudeană. Această reevaluare arheologică-istorică evidențiază importanța arheologiei în validarea aserțiunilor istorice și contribuie semnificativ la studiile biblice și la arheologia religioasă.

Teologii conservatori nu sunt preocupați cu realitatea evidențelor empirice, arheologice. Ei sunt interesați doar de menținerea unui status-quo în ce privește statutul autoritativ al inspirației Torei, în lipsa, ba chiar împotriva evidențelor arheologice. Se invocă uneori până la abuz faimoasa expresie ”lipsa evidenței nu înseamnă evidența lipsei”. Bun, înțeleg asta până la un punct, dar nu până la punctul când aserțiunea în lipsa evidențelor este o tactică de neglijare a înseși dovezilor contrare aserțiunii. De exemplu, poti folosi un text pentru a sugera o istorie ”intelectuală”, teoretică, fără să ai evidențe empirice, sau poți concepe un cod legislativ care nu este cunsocut sau implementat decât de o minoritate selectă. Problema cu textele este că ele pot fi, și adesea sunt, doar o abordare subiectivă a autorului, idei despre care masele ar putea să nu aibă cunoștință sau nu le-a practicat. Ar putea fi o istorie imaginară, o ficțiune sau o proiecție a unui ideal nerealizat, sau un cod de legi care a rămas doar pe raftul unei biblioteci sau al unui templu. Ceea ce confirmă validitatea aserțiunilor respective, a unei istorii sau a unui cod de legi, este arheologia, adică evidențierea practicării de către masa largă a populației a unor obiceiuri, al unui mod de a trăi, al unui sistem legislativ, așa cum rezultă din artefacte arheologice. În lipsa evidențelor din arheologie tot ce poți spune despre ce descrie un text este că ”e posibil să fi fost așa”. Dar când ai evidențe arheologice poți spune că ”știi că a fost așa”. Mai mult, când evidențele arheologice contrazic descrierile unui text, ai obligația să dai prioritate arheologiei.

Luna trecută am creat un video cu acest titlu, pe care ulterior l-am retras. Motivele au fost câteva defecțiuni tehnice audio/video, câteva erori personale, dar mai ales faptul că datorită tonului critic pe care l-am abordat la adresa unor conferințe “Autentic” vizionările au fost puține și chiar mai puține au fost aprecierile. Mi-am dat seama de asta deoarece balanța dintre pozitiv/negativ oscila de la o zi la alta. Deși în final balanța a fost pozitivă (+4), era clar pentru mine că unii au fost nemulțumiți de ceea ce am spus.

Sunt perfect conștient că menirea mea nu este aceea de a mulțumi publicul larg,  mai ales când publicul larg este ignorant cu privire la chestiunile semnalate. La două săptămâni de la publicarea acelui video am purtat o discuție cu unul din invitații pe care i-am criticat cel mai asiduu. L-am rugat și în direct, așa cum am făcut-o în video, să-și ceară scuze în mod public pentru comentariile eronate pe care le-a prezentat în acele conferințe. Deși i-am dat lămuriri adiționale cu privire la erorile sale, omul a fost prea mândru pentru a recunoaște că a greșit, mi-a spus că nu retrage nimic și că, de fapt, eu sunt cel care “vreau să par altceva decât sunt” și că “la nivelul pregătirii mele de liceu nu am cum să pricep acele chestiuni foarte complexe”. Buuun.

În spirit de fair-play, am să acord conferințelor Autentic pe tema ‘Creația, examenul științei’ creditul cuvenit pentru realizarea tehnică, implicarea tinerilor din Asociația Amicus și, probabil, pentru intenția bună avută în vedere. Dar în ansamblu, ele nu au oferit spațiul necesar pentru dialog onest, pentru o confruntare obiectivă a modului în care știința pune probleme creației biblice  înțeleasă în sens strict literalist. În final, tinerii au rămas fără răspunsuri la întrebările pe care le-au ridicat, ceea ce face ca aceste conferințe să pară mai degrabă niște exerciții de îndoctrinare religioasă și promovare a pseudo-științei. Acest lucru, dacă ceea ce observ este adevărat, este foarte grav.

Amintesc foarte sumar câteva din erorile prezentate în cele trei conferințe, pe care le pun cu litere italice:

• Nu există fosile vechi de milioane de ani deoarece fosilele se datează, mai nou (sic), cu C14, și deoarece se află foarte mici cantități de C14 în fosile, oamenii de știință (care sunt niște incompetenți) sugerează prin calculele lor că ar fi vorba de milioane de ani! (Omul este perfect ignorant cu privire la metoda de datare cu C14).
• Nu există mutații adaptative care ajută la supraviețuirea unor organisme (mutațiile sunt coarnele, sau coada, dracului)!
• Nu trebuie să pui întrebări cu privire la succesiunea de zi/noapte din primele trei zile ale creațiunii, ci trebuie să iei literal ceea ce citești: spune că a creat lumina? a creat-o, și gata!
• Omul și dinozaurul au co-existat pe pământ pentru că s-au găsit urme în albia râului Paluxy din Texas (de fapt este vorba de un fals creaționist, care a fost dezmințit chiar de către un geolog… adventist, Berney Neufeld).
• Omul și cimpanzeul nu au genomul identic în proporție de 98.5%, pentru că oamenii de știință nu știu să calculeze. Este cineva care a demonstrat că asemănarea ar fi doar de 85% la sută. (De fapt, acel om, pe nume Jeffrey Tomkins, este cel ce a eșuat în calculele sale, nu odată ci în repetate rînduri. Cu alte cuvinte, și el este unul din acei prea mândri pentru a recunoaște că a greșit.)

Rămâne așadar un gol neîmplinit în ce privește nevoia tinerilor de a primi întrebări oneste la  întrebările lor. Pe de o parte, sunt prea puțini aceia care au o educație cuvenită în domeniile științei. Pe de altă parte, chiar și cei care au o educație în științe, vor prefera să continuie să mintă, să dea răspunsuri confuze, să neglijeze sau să descurajeze căutările tinerilor după adevăr. Așa cum spuneam altădată, pentru a promova ideea de creație este nevoie de două apropieri de adevăr: a) este nevoie să studiem mai bine Biblia pentru a înțelege acest text antic în contextul cultural-istoric în care a fost scris, și b) este nevoie să cunoaștem datele indubitabile ale științei și să le integrăm într-o abordare rațională și de bună credință.

Timp de aproape două mii de ani şcolarii biblici s-au aflat într-o permanentă căutare în ce priveşte înţelegerea calendarului sau calendarelor folosite de Israel. Descoperirile arheologice ale secolelor 19 şi 20 A.D., care au scos la lumină în zona Levantului zeci de mii de tăbliţe de lut ars cu texte în notaţie cuneiformă, au produs o adevărată revoluţie în hermeneutica Bibliei. Pentru prima oară academicii au avut acces la documente civile, economice, astronomice sau religioase care,  odată descifrate de asiriologi, au îmbunătăţit înţelegerea culturii popoarelor antice vecine cu Israel. Ȋn mod remarcabil, chiar şi în cele mai vechi texte datând din mileniul al 4-lea B.C., prezenţa a numeroase referiri la calendar duce la concluzia că măsurarea timpului deja s-a practicat probabil cu mii de  ani înainte de inventarea scrisului. În consecinţă, se ridică următoarea întrebare: având în vedere importanţa calendarului în reglementarea vieţii social-cultice prin sărbători, zile sacre, festivaluri agricole sau religioase, etc., cum se face că “Moise” nu oferă în mod explicit indicaţii cu privire la calendarul care a fost practicat de Israel?

Vechiul Testament abundă în menţiuni de genul “în luna ‘x’”, sau ”în ziua ‘x’ a lunii ‘y’”, sau ”în fiecare lună nouă şi în fiecare sabat”, dar niciodată nu găsim referiri clare cu privire la calendar. Prima poruncă dată lui Israel care include un aspect temporal apare în Exodul 12:1-2:

“Domnul a zis lui Moise si lui Aaron in tara Egiptului: “Luna aceasta va fi pentru voi cea dintai luna; ea va fi pentru voi cea dintai luna a anului”.

Dar despre ce “an” este vorba? Şi cum adică “luna aceasta va fi pentru voi cea dintâi lună”, ca şi când este vorba de o inovaţie care avea să-i deosebească pe evrei de alte popoare? Luna Nisan (Nisanu la babilonieni) era deja de sute, ba chiar de mii de ani “cea dintâi lună a anului” pentru popoarele din Canaan şi Mesopotamia! Faptul că, pe de o parte, în Biblie nu este menţionat în mod explicit calendarul practicat de Israel şi, pe de altă parte, texte biblice menţionează anumite perioade de timp care par să indice spre un calendar de 360 de zile, au condus pe unii la concluzia că în Israel s-a practicat un astfel de calendar  în viaţa social-cultică, ceea ce este eronat. În lumina textelor antice descoperite, această concluzie poate fi demontată cu uşurinţă şi înlocuită cu o înţelegere mai largă.

Calendarul civil-cultic în Mesopotamia

Pentru marea majoritate a istoriei omenirii s-a crezut că pământul este staţionar şi se află în mijlocul Universului, în timp ce soarele, luna şi stelele păreau că “se mişcă” pe “bolta cerului” în cicluri repetabile. Asta a dus la ideea că, observând mişcarea corpurilor cereşti, se poate concepe un sistem de măsurare a timpului. Odată cu înţelegerea mişcării corpurilor cereşti apar şi primele forme de divinare a aştrilor, ceea ce mai târziu avea să fie numit astrologie. În Mesopotamia, sumerienii şi apoi babilonienii au manifestat un interes deosebit pentru mişcarea corpurilor cereşti şi au inventat sisteme de măsurare a timpului în paralel cu dezvoltarea scrisului şi a matematicii.

Cel mai vechi sistem de măsurare a unor perioade mai lungi decât o zi a fost calendarul lunar. Sunt evidenţe care atestă folosirea unui astfel de calendar încă dinainte de inventarea scrisului de către sumerieni în sec. al 4-lea B.C.[1] Studii recente ale structurilor magalitice descoperite de arheologie atestă că, pe lângă funcţiile acestora ca temple de închinare sau cimitire, au funcţionat şi ca observatoare ale mişcării corpurilor cereşti în scopul măsurarii timpului. [2] [3] [4] [5] [6]

Aşa cum sugerează numele, calendarul lunar s-a bazat pe observarea lunii. S-au numărat zilele care treceau de la o lună nouă la următoarea lună nouă, un interval de aproximativ 29.5 zile. Astfel, o lună cuprindea fie 29, fie 30 de zile, ceea ce a dus la un calendar lunar de 354 de zile care avea 12 luni, din care 6 luni aveau 29 de zile şi 6 luni aveau 30 de zile. Prima lună a anului, Nisan, avea 30 de zile şi începea cu luna nouă care apărea în imediata apropiere a echinocţiului de primăvară. Datorită importanţei acestui corp ceresc în măsurarea perioadelor de timp mai lungi decât o zi, cultul lunii a dobândit un loc de frunte în religia popoarelor din Mesopotamia, deci şi în religia lui Israel. Calendarul a inclus dintotdeauna o dimensiune politică, fiind un instrument de control al populaţiei în mâna regelui/preotului.[7] Aşa cum spunea un prieten, cel mai sigur mod de a controla viaţa altuia este prin a demonstra că eşti stăpân pe timpul său. Asta se observă cel mai bine în instituţii ca armata sau puşcăria, dar este valabil şi în viaţa social-cultică prin stabilirea unor zile “sacre”, sau “profane”, “norocoase” sau “ghinioniste” şi a tot felul de festivaluri şi sărbători.

Nu a fost nevoie de mult timp pentru a se observa că acest calendar pur lunar se “grăbea” în comparaţie cu ciclul solar de 365^1/4 de zile, diferenţa fiind de aproximativ 11 zile. Pentru a se re-alinia cu anotimpurile, calendarul avea nevoie de zile adiţionale, ceea ce a dus la adăugarea (intercalarea) unei a 13-a luni de 30 de zile, de aici rezultând calendarul luni-solar. La început intercalarea s-a făcut în mod arbitrar; apoi s-a făcut în mod oarecum regulat, la  aproximativ 3 ani. Mai târziu, prin secolul 6 B.C., s-a conturat un  ciclu de 19 ani: 12 ani ”obişnuiţi” de 354 de zile şi 7 ani “intercalari”care aveau 13 luni, adică 384 de zile: anii 3, 6, 8, 11, 14, 17, şi 19.  Acest ciclu a fost cunoscut mai târziu ca “ciclul metonic” (după numele grecului Meton, care a preluat acest calendar de la babilonieni) şi a fost standardizat prin anii 380 B.C. a perioadei persane. Ciclul metonic de 19 ani a fost un sistem foarte bun de măsurare a timpului deoarece după 19 ani, anul începea în aproximativ aceeaşi zi în care a început în primul an al ciclului. Calendarul luni-solar a fost adoptat de toate popoarele din Levant şi s-a transmis apoi la greci şi, via Alexandru Macedon, s-a extins până în India şi China. Evreii, asemenea celorlalte popoare din Levant, au moştenit acest calendar şi în perioada robiei babiloniene au adoptat chiar şi numele pe care le aveau lunile în calendarul babilonian.[8] Calendarul actual în Israel este un calendar luni-solar bazat pe ciclul metonic îmbunătăţit de calcule adiţionale de fineţe. Spre deosebire de acesta, şi ca o atestare a primului calendar pur lunar, calendarul religios islamic Hijri practical de arabi este şi astăzi un calendar pur lunar de 354 de zile. Evident, acest calendar nu este sincronizat cu ciclul solar, deaceea sărbători ca Ramadanul cad mereu la alte date an de an comparativ cu anul gregorian sau cel al evreilor.

Calendarul teoretic-schematic în Mesopotamia

Textele cuneiforme descifrate de asiriologi au arătat că, în mod simultan cu folosirea unui calendar civil-cultic luni-solar care era practicat pentru fixarea datelor şi a sărbătorilor, sumerienii au fost primii care au inventat un calendar schematic, sau teoretic, de 360 de zile. El nu era un calendar propriu-zis ci un instrument de calcul folosit exclusiv în economie şi finanţe, bazat pe sistemul sexagesimal inventat de sumerieni. Calendarul de 360 de zile (6×60) s-a dovedit a fi un sistem extrem de efectiv de calcul teoretic pentru perioade lungi, de exemplu pentru a calcula dobânzile unui împrumut, sau cantitatea necesară de grâne pentru a hrăni o populaţie, să zicem de 2000 de sclavi, sau muncitori angajaţi într-un proiect de construcţie de lungă durată şi cu o raţie zilnică fixă  de grâne pe cap de muncitor. Fiind o aproximaţie teoretică a timpului, calendarul de 360 de zile a fost mult mai eficient în astfel de calcule decât calendarul oscilant luni-solar, unde alternanţa unei luni între 29 sau 30 de zile şi a unui an între 354 sau 384 de zile făceau ca aceste calcule să fie anevoioase. Sistemul sexagesimal a avut aplicaţie şi în domeniul astrologiei, care era o formă timpurie de astronomie (mai ales în perioada babiloniană) şi al împărţirii cercului în 360 de grade, sau a orei în 60 de minute, etc., aplicaţii care împreună cu calculele fiscale au rămas în uz până în zilele noastre.

O altă aplicare a calendarului de 360 de zile a fost în literatură, unde evenimentele descrise de autor nu sunt fixate într-un cadru istoric real al unui an calendaristic anume. Jonathan Ben Dov menţionează acest aspect în articolul său recent “A 360-Day Administrative Year in Ancient Israel: Judahite Portable Calendars and the Flood Account”[9]:

A schematic year is useful not only for long-term calculations, but also when the need arises in literature or in science to express a date formula which could work for any given year, without pinpointing a concrete date based on a concrete astronomical observation. (Trad. “Un an schematic este folositor nu doar pentru calcule pe termen lung, ci şi atunci când apare nevoia în literatură sau ştiintă de a exprima o formulă de timp care ar putea fi folosită în orice an, fără să ţintească spre o dată anume bazată pe observaţia concretă de natură astronomică”.

Acest aspect devine foarte interesant când este vorba să înţelegem textele biblice, deoarece, indiferent de traseul de asimilare a unui astfel de calendar teoretic în cultura lui Israel, există evidenţe din arheologie care atestă utilizarea lui în planificarea schematică de lungă durată, precum şi în texte ca Geneza, Estera, Daniel, şi mai târziu Apocalipsa (prin împrumut din Vechiul Testament), unde diferenţa între un timp “real” şi unul ”teoretic-ficţional” va rezulta într-o hermeneutică diferită a pasajelor respective.

Calendarul teoretic-schematic în Israel

Pentru această secţiune sunt recunoscător bine-cunoscutului profesor Jonathan Ben Dov, care a publicat relativ recent articolul pe care l-am amintit mai sus (acces Online gratuit pe site-ul Presei Universităţii Cambridge[10]). Ȋn articol, profesorul arată că administratori/scribi ai lui Israel au folosit, pe lângă calendarul luni-solar propriu-zis (care era prin excelenţă un calendar religios), un calendar schematic-teoretic în care luna avea 30 de zile şi anul avea 360 de zile. Ben Dov aminteşte despre descoperirile arheologice în zonele Lachish, Gezer, Tel el-Farʿah (în sudul Iudeii), Ierusalim, şi ʿAroʿer în Negev (vezi şi articolul pe Academia.edu) cât şi despre comentariile profesoarei Nili Fox în legătură cu aceste descoperiri, la care Ben Dov adaugă o nouă dimensiune, aceea a calendarului teoretic-schematic în Mesopotamia de care Nili Fox nu era conştientă. Imaginile de mai jos au fost preluate din articolul lui Ben Dov şi le-am reprodus, exact aşa cum au fost publicate, cu respectarea Actului Copyright 1976, clauza “fair use”.

Aceste plăcuţe din os sunt indicative ale unui calendar teoretic-schematic “de birou” sau “portabil” folosite de scribi sau administratori din perioada monarhică a Epocii Bronzului. Cele trei coloane cu 10 găuri (Fig.1 si Fig.2) puteau fi folosite, prin introducerea unui beţişor, ca indicatoare ale zilelor (30). Ȋn Fig.3, plăcuţa descoperită în Oraşul lui David, este semnificativ faptul că doar 5 găuri apar pe cele trei coloane (15 zile), astfel plăcuţa de os era probabil folosită de două ori consecutiv. Un sabatarian va fi surprins în mod neplăcut de faptul că nicio astfel de plăcuţa din os nu marca o succesiune de 7 zile, ba mai mult, plăcuţele arată că o lună era împărţită în trei perioade de 10 zile.

Ȋn acelaşi timp însă, acest aspect indică faptul că plăcuţele nu erau intenţionate pentru a defini calendarul unui timp real, ca în cazul calendarului luni-solar, ci era un instrument de calcul matematic, administrativ, care nu era aliniat cu timpul măsurat prin observare astronomică.

Că aceste plăcuţe reprezentau nişte calendare schematice este dovedit în special de plăcuţa din Fig.4, care pe lângă trei coloane de câte 10 găuri, conţinea o coloană de 12, reprezentând cele 12 luni ale anului. Profesorul Ben Dov admite că aceste păcuţe din os ar fi putut fi folosite şi în alte sisteme de măsurare a timpului, ca cel al calendarului luni-solar, dar este mult mai probabil, în interpretarea sa, că aceste plăcuţe reprezentau un calendar teoretic-schematic folosit doar pentru calcule matematice pentru un timp îndelungat. Să mergem un pas mai departe şi să ne ocupăm de aspectul teoretic, ficţional, al utilizării unui astfel de calendar în textele bilbice.

Calendarul teoretic-schematic în Biblie

Ne interesează în mod deosebit aspectul menţionat de experţi că un calendar teoretic-schematic de 360 de zile a fost folosit şi ca un artefact literar în texte care nu se refereau la evenimente reale în timp istoric. Ne ocupăm indeosebi de textele Vechiului Testament, lăsând la o parte o pleiadă de texte sumeriene, asiriene, sau babiloniene care pot fi aduse în sprijinul acestei aserţiuni. Deja amintisem ceva despre această posibilitate în emisiunea făcută cu prietenii Flavius şi Sebi, al cărei titlu l-am împrumutat şi parafrazat (video aici), unde aserţiunea mea a fost că povestirea potopului este una anistorică, pe când poziţia lor a fost că descrierea potopului în Geneza este baza “epistemologică” a calendarului aparent în scrierile profetice, o poziţie caracteristică apologeţilor inerantismului biblic. Aceşti “inerantişti”, mă refer la toţi, au speculat “la greu” pe baza unor texte biblice că ”la început” Dumnezeu a creat o lume perfectă care funcţiona după un calendar perfect în care anul avea 360 de zile şi luna avea 30 de zile. Cum altfel am fi întâlnit în Biblie pasaje care sugerează un astfel de calendar? Dacă îţi pui “ochelari de cal” şi nu citeşti nimic altceva decât Biblia, da, este posibil să speculezi (în lipsa menţiunilor clare în text) că Biblia sugerează un calendar “al Creatorului” de 360 de zile, care a fost alterat “după cădere”, odată cu degradarea morală a oamenilor şi distrugerea lumii prin potop. Inerantiştii şi-au imaginat că potopul a fost un cataclism universal de proporţii cosmice (vezi ideea deschiderii “stăvilarelor cerurilor”) în care mişcări tectonice şi cutremure uriaşe au dus la formarea continentelor şi munţilor. Evident, speculaţiile lor (fără a avea o bază textuală biblică!) au inclus şi ideea că axa Pământului atunci s-a înclinat la valoarea de astăzi şi că mişcările de rotire ale pământului şi lunii pe orbitele lor au fost modificate de Dumnezeu ca urmare a “căderii” omului, rezultând în ciclul lor actual: pământul rotindu-se în jurul soarelui în 365^1/4  de zile în loc de 360, iar luna rotindu-se în jurul pământului în 29,53 de zile în loc de 30, deşi, repet, textul biblic nu pomeneşte absolut nimic de toate acestea, ca să nu mai spun că o astfel de decizie din partea lui Dumnezeu este total lipsită de sens. Ei au fost influenţaţi şi de unii scriitori catastrofişti ca Immanuel Velikovsky[11], un evreu ruso-american care a fabulat scenarii cu privire la evenimente cosmice dintr-un trecut inaccesibil pe căile ştiinţei. Cartea sa “Lumi în coliziune” a fost denunţată de către academie ca fiind pseudo-ştiinţifică, printre criticii ipotezelor lui Velikovsky aflându-se şi Carl Sagan. Speculaţiile acestor inerantişti vin din ignoranţă cultural-istorică şi arogarea unei ”inspiraţii” a textului imposibil de a fi dovedită.

În Geneza

Ȋn capitolele 6-8 din cartea Genezei este descris ceea ce, în opinia mea, reprezintă un argument polemic şi sarcastic la adresa ideii de distrugere/recreaţie a pământului prin potop promovată de mitologiile anterioare Genezei. Inerantiştii, declaraţi sau perfizi, consideră acest text a fi un “articol jurnalistic de ştiri”. Indiferent de poziţia hermeneutică a cuiva, cert este că anumite perioade de timp menţionate în text au dat de furcă exegeţilor biblici cu privire la calendarul pe care îl are în vedere autorul (sau autorii) Genezei, deoarece declaraţii explicite lipsesc.

Ȋn Gen. 7:11 este marcată o anume dată (calendaristică sau teoretică, rămâne să decidem) în forma aceasta:

“In anul al sase sutelea al vietii lui Noe, in luna a doua, in ziua a saptesprezecea a lunii, in ziua aceea, s-au rupt toate izvoarele Adancului celui mare si s-au deschis stavilarele cerurilor”.

Ploaia a durat 40 de zile (Gen. 7:12) şi a făcut ca apa să se ridice deasupra tuturor munţilor (lăsăm la o parte faptul că numerele aveau anumite semnificaţii în antichitate, 40 fiind un număr simbolic prin excelenţă). Ni se spune că “Apele au fost mari pe pamant o suta cincizeci de zile” (Gen. 17:24). Dar ne este dat să înţelegem că după primele 40 de zile de ploaie, după ce toate vieţuitoarele terestre au murit, apa a început să se “scurgă” (unde anume?), căci ni se spune în Gen. 8:2-3:

“Apele au scazut de pe fata pamantului, scurgandu-se si imputinandu-se, si, dupa o suta cincizeci de zile, apele s-au micsorat. In luna a saptea, in ziua a saptesprezecea a lunii, corabia s-a oprit pe muntii Ararat”.

Acesta este pasajul la care se face referire când este vorba de a discuta despre calendarul folosit în povestirea potopului. 5 luni = 150 zile, ceea ce înseamnă cinci luni consecutive de 30 de zile. Oricât ar încerca cineva să argumenteze în favoarea unui timp real al unui calendar luni-solar în Geneza, este extrem de improbabil că ar fi existat vreodată un calendar luni-solar care să cuprindă 5 luni consecutive de 30 de zile, ci ele alternau între 29 şi 30! Ȋn lumina evidenţelor, este mult mai plauzibil că autorul foloseşte calendarul teoretic-schematic de 360 de zile, ceea ce rezultă în concluzia că autorul nu plasează potopul în plan real, istoric, ci într-un plan ficţional literar.

Acest aspect se deduce şi din următoarele referinţe pe care le găsim în text. Ni se spune că la vârsta de 500 de ani, Noe a avut trei fii: Sem, Ham, şi Iafet (Gen. 5:32), ceea ce înseamnă că la venirea potopului în anul al şasesutelea al lui Noe, fiii săi aveau 100 de ani. Doar că, la doi ani după potop, Sem avea tot 100 de ani! (Gen. 11:10). Aici “inerantiştii” vor face balet pe sârmă pentru a justifica istoricitatea potopului spunând că Sem nu s-a născut de fapt când Noe avea 500 de ani, ceea ce este o contrazicere pe faţă a textului. Se pare că pentru ei este mai acceptabil să se complacă în contradicţii decât să accepte evidenţe textuale şi istorice.

Versiunea Masoretică a Vechiului Testament pare a fi un text modificat din interese religioase (potopul nu este singurul exemplu care se poate aduce). Versiunea Septuaginta, care se pare că a folosit un text ebraic mai vechi, menţionează că potopul a durat exact un an, de la a 27-a zi a lunii a 2-a, anul 600 al lui Noe, până la a 27-a zi a lunii a 2-a, anul 601 al lui Noe. Texte aparţinând perioadei inter-testamentare, ca 1 Enoh sau Cartea Jubileelor, susţin acelaşi aspect temporal al potopului, adică exact un an, deşi la acea dată apare evident că autorii adoptaseră un calendar “ideal” (tot teoretic) de 364 de zile (contrar unor opinii care văd în anul de 364 de zile un an solar). Documentele descoperite la Qumran sunt revelatorii în ce priveşte disputele cu privire la ”calendarul corect” care trebuia să guverneze sărbătorile în Israel. Cei din Ierusalim susţineau că sărbătorile trebuiau în continnuare să fie aliniate conform calendarului luni-solar, pe când secta care s-a despărţit şi s-a retras la Qumran adoptase un calendar “ideal” în care anul avea exact 52 de săptămâni a câte 7 zile. Să ne reamintim că aceste menţiuni sunt totuşi literatură şi cad sub incidenţa practicii scribale de a folosi un calendar teoretico-schematic-ideal, fie că este vorba de un an de 360 zile, fie de un an de 364 de zile.

In Estera

Pe lângă faptul că în Estera (un text post-exilic) găsim prima menţiune explicită a unor nume de luni ale calendarul babilonian, Nisan în Estera 3:7 şi Adar în Estera 3:13 (ceea ce este o evidenţă biblică a adoptării numelor babiloniene ale lunilor  în calendarul ebraic), găsim menţiuni ale unor perioade care pot fi foarte bine asociate cu un calendar teoretic de 360 de zile. Ȋn Estera 1:4 ospăţul oferit de Ahaşveroş durează 18o de zile. O altă menţiune temporală este în Estera 4:11, unde Estera trimite vorbă lui Mardoheu că “n-a fost chemată la împărat de 30 de zile”. Aceste menţiuni nu par deloc a fi coincidenţe.

Ȋn Daniel (şi prin extensie în Apocalipsa)

Un alt text cu caracter atemporal este cartea lui Daniel, în care găsim sugestii indicative ale unui calendar teoretic de 360 de zile. Apologeţii conservatori consideră că autorul foloseşte un “an profetic iudaic”, o noţiune inexistentă atât în Daniel cât şi în textele antice. Mult mai plauzibil este că autorul, fiind în cunoştinţă de uzul unui calendar teoretic-schematic în literatura fie religioasă (i.e. Rugăciunea lui Ur-Utu către zeiţa Ninsianna[12]), fie astronomică (i.e. MUL.Apin[13]), incorporează perioade de timp care nu pot fi anexate unui anumit moment istoric real, unui calendar real, ci reprezintă noţiuni atemporale ficţionale. Acesta este motivul pentru care nicio profeţie din Daniel nu poate fi identificată într-un moment sau o perioadă anume istorică folosind un calendar practicat în viaţa reală, fie lunar, luni-solar, sau solar. Acest aspect ar trebui să dea de gândit interpreţilor istoricişti ai profeţiilor, mai ales că Paul Hanson explică “ieşirea din realitatea istorică” a vizionarilor apocaliptici, aşa cum am amintit în articolul precedent.

Concluzie

Calendarul teoretic-administrativ de 360 de zile a fost inventat de sumerieni. Acest calendar nu a fost niciodată folosit în viaţa civilă, agricolă, politică sau religioasă a popoarelor din Mesopotamia şi Canaan pentru măsurarea timpului, ci a servit ca un model teoretic de calcul fiscal şi administrativ sau ca artefact literar în literatura intenţionată a fi înţeleasă ca anistorică. El a fost absorbit de cultura akkadiană, asiriană, babiloniană şi ebraică (cu mici modificări de uzanţă), cât şi de culturi ca cea greacă, indiană sau chineză. Chiar şi în cultura Egiptului, în care calendarul cultic, religios, a fost cel lunar, calendarul civil de 365 de zile reprezintă o aplicare istorică a calendarului teoretic de 360 de zile importat de la sumerieni, la care au adăugat 5 zile “epagomenale”, care deşi nu făceau parte din calendarul propriu-zis ci au fost dedicate unor zei, au completat ciclul anului solar pe care ei l-au considerat a conţine 365 de zile. De la egipteni, prin cucerirea Egiptului de Iulius Cezar şi reforma calendaristică a calendarului iulian în anul 46 B.C., urmată apoi de reforma calendaristică a papei Grigore al XIII-lea în 1532, am ajuns astăzi să folosim un calendar teoretic-schematic care nu este calculat după observaţiile astronomice. O altă perioadă de timp care nu are de-a face cu observaţiile astronomice este săptămâna de 7 zile, dar acesta este un subiect vast care va fi abordat cu o ocazie viitoare.

Referinte:_______________________________________

[1] Vezi Wikipedia Online: https://en.wikipedia.org/wiki/Warren_Field

[2] Meaden, Terence G. “Stonehenge and Avebury: Megalithic Shadow Casting at the …” N.p., 2017. Web. 20 Apr. 2019. <http://journals.ed.ac.uk/lithicstudies/article/download/1920/2558/0>.

[3] Meaden, Terence G. “Stonehenge and Avebury: Megalithic Shadow Casting at the …” N.p., 2017. Web. 20 Apr. 2019. <http://journals.ed.ac.uk/lithicstudies/article/download/1920/2558/0>.

[4] Bender, Herman E. “The Star-Beings and Stones: Petroforms and the Reflection of Native American Cosmology, Myth and Stellar Traditions.” N.p., 2017. Web. 20 Apr. 2019. <http://journals.ed.ac.uk/lithicstudies/article/view/1918>.

[5] Menon, Srikumar M., and Srikumar M. Menon. “FROM MEGALITHS TO TEMPLES: ASTRONOMY IN THE LITHIC RECORD OF SOUTH INDIA.” Orchiston, W., Sule, A., and Vahia, M.N. (eds.), 2018. Growth and Development of Astronomy and Astrophysics in India and the Asia-Pacific Region. Proceedings of the 9th International Conference on Oriental Astronomy. Mumbai, Tata Institute of Fundamental Research. N.p., 2018. Web. 20 Apr. 2019. <https://www.academia.edu/37148435/FROM_MEGALITHS_TO_TEMPLES_ASTRONOMY_IN_THE_LITHIC_RECORD_OF_SOUTH_INDIA>.

[6] Hamacher, Duane W., and Trevor Leaman. “A Methodology for Testing Horizon Astronomy in Australian Aboriginal Cultural Sites: A Case Study.” Mediterranean Archaeology and Archaeometry. N.p., 2018. Web. 20 Apr. 2019. <https://www.academia.edu/36726959/A_methodology_for_testing_horizon_astronomy_in_Australian_Aboriginal_cultural_sites_a_case_study>.

[7] Richards, E. G. Mapping Time: The Calendar and Its History. N.p.: Oxford UP, 2005. 7. Print.

[8] https://en.wikipedia.org/wiki/Babylonian_calendar

[9] Ben-Dov, J. (2021). A 360-Day Administrative Year in Ancient Israel: Judahite Portable Calendars and the Flood Account. Harvard Theological Review, 114(4), 431-450. doi:10.1017/S0017816021000298  (Acces gratuit Online: A 360-Day Administrative Year in Ancient Israel: Judahite Portable Calendars and the Flood Account | Harvard Theological Review | Cambridge Core)

[10] Idem 9

[11] https://en.wikipedia.org/wiki/Immanuel_Velikovsky

[12] Horowitz, Wayne, “Sunday in Mesopotamia,” în Living the Lunar Calendar, 9–18

[13] Hunger, Herman and Steele, John M, The Babylonian Astronomical Compendium Mul.Apin (New York: Routledge, 2019) 198–202, 209–13.

Introducere

Ultima carte a canonului biblic face parte din o serie destul de numeroasă de texte apocaliptice iudaice şi creştine. Apocalipticismul este un curent literar care izvorăşte din profeţia clasică ebraică pre-exilică şi se conturează ca gen aparte în perioada post-exilică începând cu secolul al 6-lea şi al 5-lea B.C. Apocalipticismul iudaic, despre care unii academici consideră că a fost influenţat de Zoroastrism, a influenţat la rândul său gândirea iudaică şi creştină pe al cărei fond avea să apară Isus Hristos şi apoi scriitorii Noului Testament.

Teza centrală propusă în articolul de faţă

Examinând câteva argumente care justifică o înţelegere diferită a celor “şapte munţi” din Apocalipsa 17:9, teza pe care o propun, spre deosebire de majoritatea interpreţilor (printre care şi Desmond Ford sau Ranko Stefanović), este că cei şapte munţi din v.9 nu trebuie confundaţi cu cei şapte împăraţi din v. 10 deoarece aici este vorba despre o dublă semnificaţie a celor şapte capete ale fiarei (vom reveni la acest aspect).

Această teză se bazează pe modelul de interpretare mai puţin cunoscut propus de Paul D. Hanson în cartea sa “The Dawn of the Apocalyptic”, şi anume “modelul contextual-tipologic”. Analiza lui Hanson este dedicată originii profeţiei apocaliptice şi cuprinde texte din Isaia, Ezechiel şi Zaharia, dar principiile călăuzitoare ale acestui model se pot aplica şi în înţelegerea Apocalipsei. Iată câteva din ideile principale ale lui Hanson:

• Profeţia apocaliptică s-a dezvoltat treptat din profeţia clasică, începând din a doua jumătate a sec. 6 BC în contextul tulbure al căderii monarhiei în Iuda şi al luptei pentru putere între partidele preoţeşti rivale.
• Vizionarii apocaliptici sunt un număr restrâns de preoţi sau lideri religioşi care în luptele pentru putere post-exilice au fost marginalizaţi sau eliminaţi complet de la conducere  de către elita preoţilor zadokişti.
• Profeţia apocaliptică devine pe parcursul câtorva secole un gen profetic nou, diferit de profeţia clasică. Dacă în profeţia clasică oracolele salvării sau judecăţii apar în mod separat, în profeţia apocaliptică sunt combinate într-un singur oracol hibrid care conţine simultan atât un mesaj al salvării cât şi un mesaj al judecăţii.
• Ȋn timp ce în profeţia clasică salvarea sau judecata se adresau poporului Israel în întregime, în profeţia apocaliptică se disting două popoare: un Israel (o rămăşiţă) care beneficiază de salvarea lui Dumnezeu şi un Israel care va suferi judecata şi pedepsele lui Dumnezeu. Evident, vizionarii se considerau parte a Israelului care va fi salvat şi îndreptăţit de Dumnezeu, pe când zadokiţii, care acaparaseră puterea şi practicau un cult pe care vizionarii îl condamnau, făceau parte din acel Israel care va primi pedeapsa lui Dumnezeu.
• O caracteristică importantă a profeţiei apocaliptice este depărtarea de orientarea strict istorică a profeţiei pre-exilice şi includerea unor motive şi imagini din mitologiile Orientului Apropiat. Imaginea lui Iahve ca Războinic Divin, păstrată în himnodia cultului regal de la Ierusalim,  readuce din mitologie tema Conflictului Cosmic în care Yahve va triumfa; aceasta devine tema principală a profeţiei apocaliptice.
• Ȋn profeţia apocaliptică se poate observa pe de o parte o folosire tot mai sporadică a evenimentelor istorice în vederea construirii unei istorii a mântuirii, iar pe de altă parte se distinge o trecere spre speculaţii cu privire la un eschaton care este rezultatul unei intervenţii divine. Se încearcă astfel, pe de o parte, să se păstreze speranţa salvării în ciuda realităţilor istorice descuranjante în care promisiunile de restaurare au rămas neîmplinite, iar pe de altă parte salvarea este plasată într-un viitor nedefinit din punct de vedere istoric, când eschatonul va fi rezultatul direct al acţiunilor lui Yahve.

Preferinţa exegeţilor adventişti pentru istoricism

Ranko Stefanović, unul dintre exegeţii adventişti, el însuşi un istoricist, remarcă faptul că:

“A good commentary on Revelation should not impose any particular approach on the text. The method of interpretation an author chooses normally governs the way he or she reads and interprets the text. It usually results in forcing an interpretation into the framework of a predetermined idea, regardless of whether or not it fits the context. Such interpretation is often used to prove a point rather than to find the meaning of the text.”[1] (Vezi traducerea în nota de subsol.)

Această remarcă se poate aplica foarte bine majorităţii interpreţilor adventişti de ziua a şaptea, care sunt “blocaţi” în preferinţa lor pentru metoda istoricistă de interpretare. Motivaţia lor nu are neapărat de-a face cu tradiţia protestantă (deşi este adesea menţionată ca justificare), ci neputinţa de a se detaşa de viziunile şi scrierile Ellenei White (chit că asta nu se admite explicit). Cu alte cuvinte, da, putem interpreta diferit anumite pasaje din Daniel sau Apocalipsa (şi lipsa de consens între exegeţi este evidentă pentru oricine parcurge măcar sumar istoricul interpretărilor în adventism), dar, cum-necum, trebuie să se ajungă în final la papalitate şi rolul bisericii romano-catolice, fără de care sfârşitul lumii, subiect predilect al oricărei apocalipse, nu poate avea loc.

Nu desconsider ştiinţa sau arta hermeneutică a interpreţilor, în general, dar nu găsesc deloc necesar să adopt varietatea de interpretări istoriciste ale exegeţilor adventişti, cu atât mai mult cu cât lipsa unui consens şi mai ales lipsa evidenţelor unor împliniri istorice a detaliilor ţinteşte spre realitatea că nici una din interpretări nu s-a dovedit a fi validă. Scuza de rigoare din partea unui prieten apologet cu privire la Apocalips 17 este că “Apocalips 17 este o chestiune strict teologică. BAZS nu are o poziţie oficială în acest caz”. Sigur că nu are, şi nici nu poate avea. “Vârfurile de lance” în interpretarea profeţiilor (adică teologii) se contrazic între ei, fie într-un loc, fie în altul. De unde să rezulte “o poziţie oficială” când Administraţia este formată din politicieni, nu din teologi, şi autonomia acestora din urmă este controlată şi limitată de cei din Administraţie?

Opinia mea generală despre Apocalipsa

Voi sumariza mai jos câteva idei :

• Apocalipsa lui Ioan, ca şi Daniel, încorporează elemente şi imagini din mitologie şi vădeşte preocuparea cu străvechiul Conflict Cosmic, al cărui deznodământ (eschaton) este rezultatul direct al acţiunilor lui Dumnezeu, Războinicul Divin reprezentat de Mielul victorios asupra forţelor răului.
• Spre deosebire de profeţia clasică, unde poporul Israel are o anume misiune în planul de restaurare a naţiunii promis de Dumnezeu (în contextul istoric al acestei lumi), în Apocalipsa “rămăşiţa” (identificată ca păzind poruncile lui Dumnezeu şi având credinţa lui Isus) nu are un rol de îndeplinit. Lupta se duce între Dumnezeu şi Satan, acest personaj malefic conturat în perioada intertestamentară, iar salvarea ”rămăşiţei” are loc nu într-un context istoric, ci în contextul escatologic al unei distrugeri totale a acestei lumi şi o creaţie nouă.
• Această tematică a distrugerii lumii şi a unei noi creaţii nu este o noutate biblică, ci este un ciclu prezent în diferite texte mitologice care preced Geneza cu cel puţin o mie de ani, cum ar fi Epopeea lui Gilgamesh şi altele. Acest concept de creaţie/distrugere/recreaţie este preluat în Geneza 6-9 ca parodie, sau ca o reducere la absurd a ideii unui potop global, şi apoi apare în escatologia apocaliptică iudaică şi creştină în diverse texte pseudo-epigrafice, din care Daniel şi  Apocalipsa au fost incluse in canon.
• Balaurul din Apoc. 12:3, care în înţelegerea lui Ioan reprezintă pe Satan, este o referire paralelă la un şarpe/balaur marin cu multiple capete pe care îl găsim în diferite mitologii ale Orientului Apropiat. Zeul Ninurta al sumerienilor este descris într-un imn de laudă (Ȋntoarcerea lui Ninurta la Nibru) datând din mileniul 3 B.C. ca cel care a învins balaurul cu şapte capete şi l-a spânzurat pe o cruce.[2] Ȋn textul ugaritic Ciclul lui Baal este menţionată victoria lui Baal-Hadad asupra balaurului cu şapte capete Lotan[3]. Satan mai este descris şi prin imaginea fiarei care iese din Abis în Apoc. 13:1 (o substituţie a balaurului cu fiara este relatată în v.2), cât şi în Apoc. 17:3 ca fiara cu şapte capete, care după o aparentă absenţă reapare din Abis, un simbol al oceanului primordial  mitologic ca reşedinţă a balaurului.
• Apocalipsa nu descrie evenimente istorice viitoare, ci doar se inspiră din evenimente trecute. Aşa cum în Daniel realitatea crudă a suferinţelor, înfrângerilor şi profanarea Templului au provocat o renunţare la speranţa unei restaurări a lui Israel în timp istoric, proiectând speranţa escatologică a salvării într-un viitor nedefinit (deşi sperat a fi aproape în viitor), în Apocalipsa realitatea istorică era la fel de amară. Textele Noului Testament în primul secol creştin poartă amprenta perspectivei unui eschaton iminent. Venirea lui Isus a fost înţeleasă ca realizarea acestui eschaton, dar Isus a murit, a înviat, şi apoi s-a înălţat la cer fără să revină în prima generaţie, aşa cum a promis (cauzele neîmplinirii acestei promisiuni nu fac obiectul acestui articol). La aceste dezamăgiri se adaugă distrugerea Templului de către romani in anul 70 AD şi prigonirea creştinilor şi evreilor pe parcursul primului secol creştin (chiar dacă amploarea acestei persecuţii este mai redusă decât se crede). Singura speranţă a generaţiei lui Ioan din Patmos era o intervenţie miraculoasă a Mielului în lupta împotriva răului, o distrugere a lumii şi a răului odată cu ea, şi restaurarea ”rămăşiţei” într-o lume nouă.
• Deşi apologeţii conservatori sugerează că Apocalipsa se bazează exclusiv pe textele Vechiului Testament din care citează adesea, ceea ce la prima vedere este corect, ei neglijează aspectul continuităţii culturii mesopotamiene şi canaanite în religia lui Israel aşa cum apare în Vechiul Testament (vezi  mai jos citatul din Frank Moore Cross).

O scurtă exegeză a textului Apoc. 17:9

În Apocalipsa 17 tabloul profetic prezintă o femeie desfrânată care este purtată de o fiară cu şapte capete şi zece coarne. Nu mă preocupă aici simbolistica femeii, dar prefer termenul “purtată” pentru a sublinia că, în opinia mea, femeia nu controlează fiara ci este favorizată de aceasta, cel puţin până la distrugerea ei. Aşadar, mă preocupă în special simbolistica fiarei din Apocalipsa 17. Este evident că imaginea unei fiare cu şapte capete este preluată din mitologie, dar cine sau ce este fiara?

În v. 9 cititorul este avertizat că este nevoie de înţelepciune pentru a înţelege. Redau versetele 9-10 din traducerea Cornilescu (ebible.ro):

Observăm că prima frază se încheie după “femeia”. Iar fraza următoare prezintă idea că ”sunt şi şapte împăraţi”. Ȋntrebarea se pune: cine, sau ce, sunt ”şi şapte împăraţi”? Capetele, sau munţii? Aproape toţi comentatorii au înţeles că cei şapte împăraţi din a doua frază se referă la cei ”şapte munţi” din fraza precedentă. Dar o astfel de înţelegere pune pe autorul textului într-o poziţie ingrată (pe nedrept). E ca şi cum autorul/îngerul a vrut să explice în ce constă acele ”şapte capete” şi după ce foloseşte un simbol (şapte munţi) îşi dă seama că explicaţia este incompletă sau nepotrivită, astfel că el se grăbeşte să adauge că cei şapte munţi sunt (de fapt) şapte împăraţi. Dacă ar fi fost aşa, cel mai simplu ar fi fost ca autorul să spună doar că ”cele şapte capete sunt şapte împăraţi”, simbolul “munţi” fiind inutil.

Sugestia mea este că aici sunt posibile două interpretări. Prima din ele este că aici avem o dublă semnificaţie a capetelor, adică cele şapte capete sunt pe de o parte şapte munţi, şi cele şapte capete sunt şi şapte împăraţi. A doua posibilă interpretare este că expresia din fraza a doua “sunt şi şapte împăraţi” nu are de-a face cu cele şapte capete sau şapte munţi din fraza precedentă, ci se referă la altceva, un element nou care în mod adiţional este prezentat în acest tablou profetic unde găsim: o femeie, o fiară cu şapte capete şi zece coarne, şi şapte împăraţi. Ridicolul interpretării că cei şapte munţi sunt şi şapte împăraţi care se perindă în timp cronologic se observă din amănuntul că “Cele sapte capete sunt sapte munti pe care sade femeia (este purtată de fiara cu şapte capete). Ori, dacă cei şapte munţi/împăraţi reprezintă o succesiune cronologică, istorică, aşa cum înţeleg comentatorii istorici, asta înseamnă că femeia nu “şade” pe şapte capete/munţi ci “şade” pe un singur cap/munte într-o anume periodă în timp. Dar aşa cum în Apoc. 17:1,15 femeia “şade” pe “multe ape”, adică “popoare, mulţimi, naţiuni şi limbi”, care nu sugerează deloc cronologie istorică, la fel femeia ”şade” pe şapte “munţi” care nu au de-a face cu o cronologie.

Cele şapte capete fac parte din identitatea fiarei

Este important să reţinem că în ce priveşte fiara din Apoc. 17, asemenea balaurului din Apoc. 12 şi a fiarei care iese din Abis în Apoc. 13, cele şapte capete fac parte din identitatea fiarei. Fiara are în mod simultan şi permanent şapte capete. Ele nu reprezintă succesiune cronologică, ci sunt cartea de vizită a fiarei conform imaginilor mitologice. Apoc. 17 prezintă un contrast între cei şapte munţi şi cei şapte împăraţi în aparentă succesiune cronologică. Nici chiar expresia “cinci au cazut, unul este, celalalt n-a venit inca” nu este un motiv temeinic pentru a vedea în Apocalipsa o cronologie a unor evenimente în timp istoric. Sigve Tonstad aminteşte faptul că David E. Aune a examinat variantele de interpretare istorică a celor şapte împăraţi şi constată cu disperare lipsa de coerenţă a fiecărei interpretări.[4] Tonstad apoi continuă şi spune:

“We might agree—to a point—but it follows that a symbolic rather than a geographical approach is the wiser option for the “seven mountains” too”[5].

Trad. “Am putea fi de acord – până la un punct – dar asta inseamnă că şi pentru cei şapte munţi o interpretare simbolică, mai degrabă decât una geografică, este opţiunea mai înţeleaptă”.

Ori exact asta susţin şi eu: cei şapte munţi sunt o  reprezentare simbolică, nu una geografică sau istorică, dar a ce anume? Ce reprezintă aceşti munţi?

Muntele ca reşedinţă a zeilor

Majoritatea exegeţilor asociază cei şapte munţi din Apoc. 17:9 cu naţiuni, popoare, sau lideri politici. Preteriştii susţin că cei şapte munţi reprezintă cele şapte coline sau dealuri pe care este aşezată Roma. Deşi Roma era în mentalul primului secol creştin un simbol al vechiului Babilon, este neverosimil că Ioan din Patmos se referă la Roma, şi cu atât mai puţin la Nero. Nu doar că substantivul plural “oros” din limba greacă este cel mai adesea tradus prin “munţi”, dar sugestia mea este că însăşi expresia “cetatea aşezată pe şapte coline” asociată cu Roma are de-a face cu semnificaţia simbolică, mitologică, a expresiei. De altfel, Roma nu este singurul oraş pretins a fi aşezat pe şapte coline, ci nenumărate oraşe din Asia, Europa, şi mai recent America, ba chiar şi Africa pretind a fi aşezate pe ”şapte coline”, printre care Ierusalim, Atena, şi chiar Bucureşti sau Iaşi[6]. Aceasta este încă o dovadă a reminiscenţei simbolisticii mitologice a celor “şapte munţi”.

Voi aduce câteva argumente în sprijinul ideii că expresia “cele şapte capete sunt şapte munţi” din Apoc. 17:9 are o sursă mitologică şi o semnificaţie cosmică. Pentru scopul acestui eseu voi lăsa la o parte desele menţiuni ale cifrei “şapte” din conţinutul Apocalipsei, ele însele purtând amprenta multiplelor conotaţii mitologice ale cifrei 7 care apar în texte cuneiforme încă din mileniile 3 şi 4 BC (este necesar un studiu mai amplu pe acest subiect şi îmi adun materialele necesare pentru un articol viitor). În acest articol mă voi concentra asupra semnificaţiei “munţilor” în texte mesopotamiene, canaanite şi ebraice, pentru că aşa cum aminteam, profeţia apocaliptică incorporează simboluri şi imagistică de origine mitologică, deşi menţionarea mitologiilor irită pe unii apologeţi fundamentalişti.

Muntele sfânt în Mesopotamia

Muzeul Britanic  conţine o tăbliţă de lut cu numărul 92687 cunoscută sub numele de ”harta babiloniană a lumii” (Imagine pe Wikipedia). Hildegard şi Julius Lewy menţionează în lucrarea lor The Origin of the Week and the West Asiatic Calendar[7]  că, deşi lipseşte o porţiune, se poate observa că desenul redă două cercuri concentrice, spaţiul dintre ele reprezentând oceanul (ma-ra-tu, sau Râul Amar) care, în concepţia antică, înconjura lumea, oraşul Babylon aflându-se în mijlocul hărţii. Pe cercul exterior sunt plasate şapte triunghiuri cu baze aproximativ egale (deşi doar patru din ele se pot distinge pe tăbliţa incompletă păstrată în Muzeul Britanic), ceea ce, dacă tăbliţa ar fi fost intactă, ar aduce cu imaginea unei stele cu şapte colţuri. Fiecare din cele şapte vârfuri poartă inscripţia “na-gu-ύ” (“district”) şi unul din ele mai este descris ca “a-ṧar Ṧamaṧ la innammaru” (“locul în care soarele nu poate fi văzut”). Pe verso, tăbliţa cuprinde un text explicativ în care se spune că nimeni nu a pătruns vreodată în interiorul acestor şapte districte cu excepţia unui număr foarte limitat de muritori, printre care Utnapiştim (eroul care a supravieţuit potopului din Epopeea lui Ghilgameş).

În arta decorativă a artiştilor akkadieni, triunghiurile reprezentau munţi (în dreptul unui “district” descris pe verso chiar se menţionează înălţimea sa), ceea ce sugerează că aceste triunghiuri erau înţelese ca un şir muntos cu şapte piscuri care despărţea lumea muritorilor de o altă lume, cea a zeilor, care se afla dincolo de oceanul numit “Râul Amar”. Devreme ce inscripţia din spatele plăcuţei 92687 aminteşte că nimeni, în afară de Utnapiştim şi alţi câţiva muritori nemenţionaţi n-au pătruns în aceste “districte” sau munţi, ne putem îmbogăţi înţelegerea studiind Epopeea lui Ghilgameş, datând din mileniul al III-lea BC şi considerat un text fundamental al literaturii universale.

În tăbliţa a IX-a a acestui text se spune că Ghilgameş, regele Uruk-ului, a pornit în căutarea lui Utnapiştim. Acesta, în urma supravieţuirii potopului trimis de Enlil pentru a distruge omenirea, devenise nemuritor prin decizia zeilor şi locuia undeva în lumea de dincolo de Râul Amar. Ghilgames dorea să afle secretul nemuririi. Pentru a ajunge în acea lume a zeilor, Ghilgameş trebuia să treacă prin Muntele Mâṧu, ale cărui piscuri erau temelia pe care se sprijinea bolta cerului, iar baza lor se prelungea până în Netherworld (lumea subterană sau Arallu) a cărei poartă era păzită de doi monştri-scorpioni (semi-zei mitologici)[8]. Trecerea lui prin acel pasaj este caracterizată de un întuneric profund, ceea ce se corelează cu descrierea din plăcuţa 92687 (“a-ṧar Ṧamaṧ la innammaru” sau “locul în care soarele nu poate fi văzut”). Pe de altă parte, ne spun soţii Lewy, cunoaştem din tradiţia babiloniană că  lumea subterană avea şapte porţi, de unde se poate conclude că fiecare din cele şapte piscuri ale şirului de munţi care se prelungeau până în Netherworld conţinea o poartă spre Arallu. Deducem astfel că imaginea cosmologică babiloniană cuprindea lumea unde locuiesc oamenii, înconjurată de oceanul concentric “Râul Amar”, care la rândul său era înconjurat de un şir muntos cu şapte piscuri; ele ajungeau până la cer (domeniul zeilor), iar baza lor se afla în lumea subterană care conţinea cele şapte porţi păzite de monştrii-scorpioni. Cu alte cuvinte, munţii reprezentau un cerc în jurul Universului (kiṧṧatum în akkadiană; era exprimat prin numeralul VII) care unea cerul şi lumea subterană.

Că vârful munţilor aparţinea de domeniul zeilor reiese şi din textul akkadian imprimat pe Cilindrul A al regelui Gudea din Lagash, unde zeul Ninurta se adresează lui Gudea spunând: “În ziua când tu (Gudea) cu mâna dreaptă îmi vei construi templul, piciorul meu va sta acolo, pe muntele unde locuieşte furtuna. De pe un vârf înalt, din locuinţa furtunii, din munte, locul sfânt, un vânt va bate spre tine şi va da ţării suflarea de viaţă”. Devreme ce zeul Ninurta îşi pune piciorul pe vârful înalt al “muntelui sfânt”, se poate deduce că cele şapte vârfuri ale munţilor şi vânturile care băteau de acolo spre pământ aparţineau de domeniul zeilor. Nu e de mirare că ceea ce era înţeles ca ”Univers”, sau lumea în totalitatea ei, purta numele kiṧṧatum şi era reprezentat prin numeralul VII. Şi nu e de mirare că templele ziguratelor, care erau considerate locuinţa zeilor, erau construite pe vârfurile munţilor, ceea ce ne aduce aminte de “închinarea pe înălţimi” practicată în îsrael.  În acelaşi timp, vânturile, când se manifestă ca furtuni distrugătoare, sunt asociate cu zei malefici, demoni sau spirite rele, aşa cum reiese dintr-o colecţie de poeme bilingve unde cele şapte vânturi sunt numite “cei şapte zei ai Universului” (si-bit ilâni kiṧ-ṧá-ti)[9].

Muntele sfânt în Canaan

Tăbliţele de lut descoperite în Ugarit (actualmente Ras Shamra în Siria) sunt pentru şcolarul biblic o referinţă importantă în a-i deschide orizontul cunoaşterii în înţelegerea relaţiei dintre textele antice şi Biblie. Printre aceste texte, un loc de frunte ocupă poemele Ciclul lui Baal (sau Epopeea lui Baal) şi Legenda lui Keret (despre care am mai amintit aici). În scopul acestui articol voi aminti câteva aspecte pe care le găsim în Ciclul lui Baal legate de semnificaţia muntelui cosmic, sau divin.

În Ciclul lui Baal[10] găsim câteva referinţe la munţi ca reşedinţă a zeilor: muntele lui El, muntele lui Baal (numit Zaphon sau Saphon), Muntele lui Anat fiica lui El (numit Inbb, situat departe de muntele lui El), etc.. El, zeul creator suprem al pantheonului canaanit, locuieşte în cortul său pe muntele său (în paradis), locul “unde izvorăsc cele Două Râuri”, “cele Două Fântâni ale adâncului” de unde provin apele dătătoare de viaţă (expresii preluate din poemele mesopotamiene care descriu paradisul[11]). De pe muntele său, El pronunţa decrete, şi acolo îi convoacă pe zei în Consiliul Divin, ocazie de a oferi zeilor un banchet, Baal şezând la dreapta lui El. Ciclul lui Baal, ca toate mitologiile Levantului, evocă rivalităţi şi conflicte care au loc între zei. La unul din aceste Consilii Yamm (un alt fiu al lui El), zeu al oceanului/abisului, este desemnat să preia conducerea pantheonului, un fel de succesiune regală. Yamm devine liderul zeilor şi se manifestă ca un tiran, dar Baal refuză să se supună şi are loc o lupta între Baal şi Yamm. În cursul acestei lupte Baal omoară pe Lotan, balaurul cu şapte capete care era aliat al lui Yamm[12], iar pe acesta îl răneşte, fără însă a-l ucide. Victoria lui Baal asupra lui Yamm este recunoscută în Consiliul Divin şi Baal devine succesorul lui El şi lider al zeilor. Ca atare, Baal solicită lui El  şi acesta aprobă să i se construiască un templu pe muntele său Zaphon (aşa cum şi lui Marduk i s-a construit un templu după victoria împotriva lui Tiamat). Un aspect interesant este că Mot, zeul morţii, este descris ca având reşedinta în tărâmul subteran (Netherworld) care era la baza/subsolul munţilor, ceea ce ne aduce aminte de harta babiloniană a lumii amintită mai sus şi, implicit, de influenţa textelor mesopotamiene asupra celor canaanite. Baal (care înseamnă “domn”) este cunsocut sub multe nume în textele antice, ca Baal–Hadad, etc. şi este un echivalent al lui Zeus din mitologia greacă. El este un zeu al furtunii, călătoreşte pe nori şi este menţionat adesea în VT ca adversar al lui Dumnezeu.

Muntele sfânt în Israel

Şcolarul biblic modern familiarizat cu textele mesopotamiene şi cele ale Vechiului Testament va recunoaşte negreşit similitudinea de imagini şi concepte între aceste două literaturi. Dar timp îndelungat tendinţa apologeţilor biblici a fost să le nege sau să le desconsidere. Frank Moore Cross, explicând în Prefaţa cărţii sale Canaanite Myth and Hebrew Epic că eseurile sale au menirea să favorizeze o nouă sinteză a istoriei religiei lui Israel, aminteşte câteva obstacole în aceste demers, printre care şi acesta:

“Yet another hindrance has been the tendency of scholars to overlook or suppress continuities between the early religion of Israel and the Canaanite (or Northwest Semitic) culture from which it emerged. There has been a preoccupation with the novelty of Israel’s religious consciousness. More serious, the religion of Israel has been conceived as a unique or isolated phenomenon, radically or wholly discontinuous with its environment. In extreme form these views root ultimately in dogmatic systems, metaphysical or theological, and often serve an apologetic purpose”.

(Trad.: “Un alt impediment a fost tendinţa academicilor de a neglija sau ascunde aspectul de continuitate între credinţa timpurie a lui Israel şi cultura Canaanită (sau Vest-Semitică) din care a provenit. Preocuparea principală a fost cu noutatea conştiinţei religioase a lui Israel. Mai mult, religia lui Israel a fost concepută ca un fenomen unic şi izolat, pe deplin şi în mod radical separat de contextul în care a apărut. În forma lor extremă aceste opinii au avut rădăcina în sisteme dogmatice, metafizice sau teologice, şi adesea au avut un scop apologetic” (Cross 1973). [13]

O poziţie echilibrată impune o recunoaştere atât a asemănărilor cât şi a deosebirilor dintre ele. În timp ce conţinutul mitologiilor mesopotamiene prezintă un context politeist în care zeii personifică diverse forţe ale naturii şi se află într-o permanentă luptă pentru supremaţie, autorii VT scriu din perspectiva unui monoteism iudaic (ostil mitologiilor) unde Dumnezeu este suveran absolut. Conţinutul povestirilor nu se concentrează aşadar asupra luptei pentru supremaţie între zei, ci asupra periplului existenţial al poporului iudeu:  robie, eliberare şi transmutare  din Egipt/Sinai spre Canaan/Sion.

Şi totuşi, în ciuda faptului că unii preferă să privească la conceptul biblic al creaţiei doar prin prisma primelor două capitole ale Genezei unde Dumnezeu crează fără dificultate, fără o luptă cu forţe ostile creatorului, să ne amintim că în alte pasaje ale Vechiului Testament imaginea lui Yahve este cea a unui Războinic angajat într-un conflict cu forţe ale răului. Psalmul 24, un psalm al creaţiei, îl prezintă pe Dumnezeu ca stăpân suveran al lumii, locuind pe “muntele Domnului” în “locul Lui cel sfânt”. El este “Împăratul slavei”, “Domnul cel viteaz în lupte” şi “Domnul oştirilor”. În Psalmul 74:14 este o aluzie directă la mitul canaanit când se spune “Tu ai tăiat capetele Leviatanului” , deşi traducerea Cornilescu este greşită atunci când spune ”capul Leviatanului”. Chiar şi în v. 13 nu este sigur că pluralul “balauri” se referă la altceva decât tot la Leviatan, traducerea “balauri” fiind (posibil) o preluare defectuoasă în textul masoretic a unui idiom proto-ebraic (mem enclitic).[14]

În ce priveşte conceptul muntelui sfânt ca reşedinţă a divinităţii, este clar că şi în Vechiul Testament apar doi munţi cu o semnificaţie deosebită pentru Israel, Muntele Horeb/Sinai şi Muntele Sion, preluată şi continuată în Noul Testament. Pe ambii munţi Yahve este “la el acasă”, de acolo îşi manifestă maiestatea, de acolo pronunţă legi şi porunci care afectează viaţa naţiunii iudaice şi a vecinior ei, de acolo provin binecuvântările şi speranţa pentru viitor. Muntele Horeb/Sinai este semnificativ pentru începutul naţiunii Israel, unde poporul proaspăt eliberat din sclavie se întâlneşte pentru prima oară cu Yahve şi unde se proclamă legământul care structurează pentru viitor relaţia lor cu Yahve. Muntele Sionului, pe de altă parte, este culminaţia, punctul terminus al periplului existenţial al lui Israel dinspre Egipt/Sinai către ţara făgăduinţei unde curge “lapte şi miere”. În acest context, Sinai nu este o reşedinţă permanentă a lui Yahve (ca în cazul cortului lui El). Prezenţa lui Yahve este transferată asupra unui cort/tabernaclu mobil care însoţeşte pe Israel pe parcursul călătoriei spre ţara făgăduinţei. Cu alte cuvinte, muntele Horeb/Sinai este reinventat în cortul întâlnirii construit “după modelul arătat lui Moise pe munte”. Abia muntele Sionului este prezentat ca lăcaşul permanent al lui Yahve, simbolizat prin, şi asociat cu, Templul de la Ierusalim. Sunt prea multe texte pe care le-am putea numi în legătură cu simbolul ”muntele lui Yahve” în Biblie pentru a le aminti aici, dar utilizând un motor de căutăre ca Google veţi găsi destule referinţe.

Concluzie

Autorul Apocalipsei prezintă tablouri escatologice repetate şi amplificate cu noi detalii în care tematica principală este escathonul ca sfârşit al lumii acesteia şi instaurarea unui veac nou, folosind modelul creaţie/distrugere/recreaţie împrumutat din mitologie. Escathonul este rezultatul intervenţiei miraculoase a lui Dumnezeu care învinge pe Satan, oponentului său. Victoria lui Dumnezeu este menită să ofere speranţă unui popor care a trecut mereu prin robie şi suferinţă, a cărui simboluri sfinte au fost mereu desecrate sau distruse de forţe ale răului. Autorul împrumută nu doar imagini sau texte din Vechiul Testament (ele însele inspirate din mitologie) dar şi direct prin invocarea elementelor ”şapte” şi “şapte munţi”, acesta din urmă fiind o apariţie singulară, un hapax al Bibliei, dar nu şi al textelor mitologice. Conflictul dintre Dumnezeu şi Satan este prezentat prin prisma conceptului Conflictului Cosmic între zeul/zeii “buni” şi zeul/zeii “răi”, între ordine şi haos. Satan este prezentat ca uzurpatorul absolut, ca autorul blasfemiei absolute în pretenţia sa de a ocupa reşedinţa lui Dumnezeu pe “cei şapte munţi” cu rolul presupus de o astfel de poziţie. Satan este prezentat în mod repetat ca fiara cu şapte capete, aceasta fiind identitatea de negreşit a fiarei, motiv împrumutat din mitologie. Cât priveşte aspectul anistoric al acestui escathon, el este susţinut nu doar de imaginile şi simbolurile atemporale incluse în textul Apocalipsei, cât şi de menţiunile temporale presărate în diverse tablouri profetice care sugerează un calendar teoretic de 360 de zile. Acest calendar nu a fost niciodată practicat în viaţa socială sau cultică a lui Israel, ci este o preluare în Israel a unui calendar administrativ, economic, inventat de sumerieni prin mileniul 3 B.C. a cărui uzanţă, pe lăngă cea administrativă, a fost utilizarea lui în texte care trebuiau a fi înţelese ca anistorice, aici fiind incluse şi textele apocaliptice. Despre acest calendar teoretic de 360 de zile şi uzanţa lui în Israel voi reveni cu un alt articol.

[1] Stefanovic, Ranko. “Revelation of Jesus Christ: Commentary on The Book of Revelation (p. 35). Andrews University Press. Ediţia Kindle. (Trad. “Un comentariu bun al Apocalipsei nu ar trebui să impună nici o abordare predeterminată. Metoda de interpretare aleasă de un comentator de regulă exprimă modul în care el/ea citeşte şi înţelege acel text. Astfel, metoda aleasă va duce la o forţare a interpretării în cadrul prestabilit al unei idei, indiferent dacă aceasta se potriveşte contextului, sau nu. O astfel de interpretare este folosită adesea pentru a demonstra ceva anume, în loc de a căuta sensul textului în sine.”)

[2] http://etcsl.orinst.ox.ac.uk/cgi-bin/etcsl.cgi?text=t.1.6.1# (vezi pasajul 55-63)

[3] The Ugaritic Baal Cycle (2 vols.) | Logos Bible Software

[4] Tonstad, Sigve. “Revelation” (Paideia: Commentaries on the New Testament) (p. 249). Baker Publishing Group. Kindle Edition. “David E. Aune (1996–98, 947) computes the various attempts at making a list of Roman emperors that stops at seven. He despairs at the result and the lack of cogency for any of the options. “For several reasons, the symbolic rather than the historical approach to interpreting the seven kings is convincing, he concludes (1996–98, 948)”.

[5] Idem 4

[6] Vezi Online: https://en.wikipedia.org/wiki/List_of_cities_claimed_to_be_built_on_seven_hills

[7] Lewy, Hildegard, and Julius. “The Origin of the Week and the Oldest West Asiatic Calendar.” Hebrew Union College Annual 17 (1942): 1–152c. Available Online at http://www.jstor.org/stable/23506437

[8] Available Online at: https://en.wikipedia.org/wiki/Epic_of_Gilgamesh#Tablet_nine

[9] Thompson, R. Campbell. The Devils and Evil Spirits of Babylonia, vol. I, London 1903, Available Online at https://ia802702.us.archive.org/20/items/devilsevilspirit01thomuoft/devilsevilspirit01thomuoft.pdf

[10] Ciclul lui Baal este un poem ugaritic compus in sec. 14-13 BC. Compus pe 6 tăbliţe de lut care omagiază ridicarea la putere a lui Baal ca zeu suprem. Tăbliţele de lut au fost redescoperit la Ras Shamra în anul 1928. Este numit “ciclu” deoarece, fiind un text mitologic, imaginile, rolurile şi faptele atribuite zeilor se repetă în mod continuu, i.e. Baal Invinge pe Yamm, apoi Mot ucide pe Baal, Anat ucide pe Mot şi învie pe Baal, Yamm revine şi confruntă pe Baal, Mot reapare după şapte ani şi atacă din nou pe Baal, etc.

[11] Clifford, Richard J. The Cosmic Mountain in Canaan and the Old Testament, pg.48, (Leiden, The Netherlands: Brill, 01 Jan. 1972) doi: https://doi.org/10.1163/9789004387775

[12] Driver, G.R. Canaanite Myths and Legends, T&T Clark International, 2004, CTA 3.iii.38-39 p.50. Accesare Online: https://ia801001.us.archive.org/28/items/CanaaniteMythsAndLegends/Canaanite%20Myths%20and%20Legends.pdf

[13] Cross, Frank Moore (1973). Canaanite Myth and Hebrew Epic: Essays in the History of the Religion of Israel. Cambridge, MA: Harvard University Press.

[14] Hummel, Horace D. “Enclitic Mem in Early Northwest Semitic, Especially Hebrew.” Journal of Biblical Literature 76, no. 2 (1957): 85–107. https://doi.org/10.2307/3261281.

Ca Adventist de Ziua a Şaptea, măcar prin naşterea într-o familie Adventistă şi frecventarea unei biserici Adventiste, am fost familiarizat cu preocuparea până la obsesie a Adventiştilor cu profeţiile biblice, în special cele din Daniel şi Apocalipsa. Majoritatea celor ce expuneau “seminarii” pe acest subiect repetau fraze standard şi foloseau scheme profetice trase la indigo. Ca urmare, interesul meu pentru profeţii s-a situat în zona minimală a unor cunoştinţe generale, cum de altfel este valabil pentru marea masă a credincioşilor. Cunoaşterea profeţiilor era sau este o “marcă respectabilă” a elitelor bisericii, nu atât de mult a pastorilor, cât a teologilor şi profesorilor de Biblie.

Ȋn anii de maturitate fizică şi intelectuală am deprins un gust pentru cercetare (ca amator, ca laic auto-didact) în domeniile religiei, istoriei, sociologiei (şi altele) astfel că am început să înţeleg mai bine textele antice şi Biblia. Nu pretind nici un fel de autoritate, ci sunt doar un student permanent! Dacă împărtăşesc, aici sau altundeva, idei şi sugerez posibilităţi de interpretare a textelor biblice, nu o fac din vreun fel de interes de “evanghelizare” sau de captare a vreunor adepţi sau ucenici. O fac din prietenie şi onestitate intelectuală, ca unii care suntem într-o căutare continuă după adevăr. Acesta este singurul scop.

Mandatul Celor Şapte Munţi

Nu ştiu dacă aţi observat, dar ȋn ultimele decade are  loc o renaştere a fenomenului profetico-apocaliptic. Ȋnainte de a intra ȋn subiectul propriu-zis al acestei expuneri voi aminti cȃteva aspecte introductive care vor ajuta la ȋnţelegerea contextului general.

Studiile realizate anul trecut de firme ca Pew Research Institute şi Gallup arată că numărul creştinilor în Statele Unite a scăzut considerabil în ultimele  2 decade. Dacă până în anul 2000 procentajul celor care afirmau că sunt creştini depăşea 70%, în ultimii 20 de ani procentajul acestora a scăzut sub 50%.

Concomitent, procentajul celor care se identificau ca agnostici sau atei a crescut semnificativ. Dacă înainte de anul 2000 procentajul acestora era de aproximativ 8%, prin anii 2010 el se situa la 13%, iar în ultimii trei ani a crescut la 21%. Interesant este că marea majoritate a celor care au renunţat la creştinism provine din rândul protestanţilor, ceea ce spune ceva, nu-i aşa? Dar ce?

Singura zonă a lumii unde se înregistrează o creştere a numărul celor care se convertesc la Creştinism este în emisfera Sudică a lumii, în special în America Latină şi Africa. Se merită menţionat că aceste convertiri sunt de o nuanţă aparte, şi anume, ele se observă în bisericile de tip Penticostal, adică în bisericile neo-harismatice, unde se pretinde că au loc fenomene supranaturale, minuni, exorcisme, vindecări miraculoase, vedenii şi proclamaţii profetice, toate acestea cu un intens damf de apocalipticism. Dacă numărul creştinilor în Nord şi West continuă să descrească, iar în Sud continuă să crească, ne putem aştepta ca în deceniile următoare să avem de-a face cu un nou tip de Creştinism. Cum se explică această extindere a fenomenelor harismatice neo-penticostale şi neo-evanghelice cu substrat apocaliptic?

C.S. Lewis şi Friedrich A. Hayek ȋn lucrările lor “The Abolition of Man” (1943) şi “The Road to Serfdom” (1945), desi prezintă subiecte diferite (Lewis concentrându-şi atenţia asupra substraturilor filozofice ale educaţiei Westice, iar Hayek subliniind pericolele planificării centrale a economiei), au în comun exprimarea temerii că Germania nazistă şi ideologia totalitară a secolului al XX-lea erau un tip nou de tiranie şi o anticipare a altor tiranii care aveau sa apară în diverse forme, una din ele fiind ceea ce este cunoscut ca “scientism”, o ideologie care afirmă că ştiinţa este singura sursă veritabilă a cunoaşterii şi ea este, sau ar trebui să fie, baza oricăror decizii, fie economice, sociale, sau (mai ales) politice. A urmat apoi sceptrul comunismului ateist care s-a extins rapid în întreaga lume, iar mai recent avem tirania tehnocraţilor, care sunt nişte închinători ai zeului numit “scientism”. Dacă încă nu aţi sesizat că acest număr redus de “experţi” sunt capabili să impună măsuri draconice “în numele ştiinţei” prin care guvernele, şi prin ele întreaga populaţie a globului, să fie supuse ca oile care merg la măcelărie unor decizii luate “pe baza ştiinţei”, (de genul “ştiinţa a demonstrat că…”), faceţi un pas înapoi şi priviţi cu detaşare la ce s-a petrecut în ultimii trei ani.

Ȋn aceste condiţii, o serie de fenomene şi curente religioase pot fi ȋnţelese ca o reacţie la realitatea unei lumi tot mai mult dominată de secularism şi ateism, o lume ȋn care religia, ȋn general, şi creştinismul, ȋn special, şi-au pierdut relevanţa şi influenţa ȋn arena publică. Nu este doar “ştiinţa seculară sau filozofia anti-teistă” cauza acestei pierderi a relevanţei, ne spune C.S. Lewis în cartea “Dumnezeu în căutarea omului”. Religia are propria sa vină, şi aici ar  fi prea multe de spus, aşadar las acest subiect pentru o altă ocazie. Cert este că atât de o parte, cât şi de cealaltă parte a baricadei se duce, în definitiv, o luptă pentru putere, nu doar întru supravieţuire, ci întru dominarea tuturor sectoarelor societăţii. În cadrul acestei lupte, care se desfăşoară în Statele Unite, dar şi la nivel global,  merită să menţionez o mişcare religioasă numită “Noua Reformă Apostolică”. Această sintagmă este adesea contestată chiar de cei care, pe ascuns, aderă la ideologia pe care o reprezintă. “Noua Reformă Apostolică” nu este o organizaţie cu membri înscrişi în mod official, ci o ideologie la care se aliniază biserici sau indivizi care, deşi nu sunt neapărat uniţi şi nu au convingeri sau practici uniforme, intenţionează crearea unei a 5-a ramuri în Creştinism, pe lângă Catolicism, Protestantism, Ordoxia Estică şi cea Orientală. Un accent primordial se pune pe restaurarea a două funcţii, considerate pierdute în Creştinism, şi anume acelea de Apostol şi Profet. După cum se poate vedea în Efeseni 4:11, acestea sunt primele două din cele cinci daruri profetice enumerate de Pavel, care sunt invocate, mai ales în bisericile harismatice, ca baza a ceea ce este numit “the five-fold ministry”.

“Noua Reformă Apostolică” este o sintagmă creată de Charles Peter Wagner, misionar, profesor şi fondator al mai multor organizaţii creştine. Wagner este cunoscut şi ca autor al unor cărţi pe subiectul “războiului spiritual” (Efeseni 6:12), înţeles ca fiind lupta împotriva forţelor supranaturale demonice. Deşi acest concept este caracteristic cu precădere bisericilor neo-harismatice, el este adoptat şi de către alte denominaţiuni creştine.

Câteva caracteristici ale acestei Noi Reforme Apostolice prin care se deosebeşte de penticostalismul mainstream şi evanghelismul classic ar fi:

• Guvernare apostolică – Bazaţi pe Pavel, aceşti creştini susţin că Isus rânduieşte apostoli chiar şi în zilele noastre.
• Funcţia de Profet – Se spune că biserica are nevoie de profeţi chiar şi astăzi. Ei au un rol important în misiunea şi conducerea bisericii.
• Teologia Domeniilor – sau Dominianism –  este o teologie care se află la baza mişcării numtă “Mandatul Celor Şapte Munţi”. Vom reveni cu explicaţii.
• Structura relaţională – Conducerea eclesiastică nu se face prin structuri formale, oficiale, ci se realizează printr-o  aliniere ideologică şi subalternă cu “apostolii” şi “profeţii”.  Aceştia reprezintă autoritatea, în numele lui Dumnezeu, desigur!
• Teocraţie creştină – Deşi asemănătoare în scopuri şi intenţii cu teocraţia guvernamentală, teocraţia creştină reprezintă ideea că în toate sectoarele societăţii funcţiile importante de conducere să fie deţinute de creştinii conservatori. Sunt identificate şapte sectoare, sau munţi, sau zone de influenţă, şi de aici rezultă Mandatul Celor Şapte Munţi, descris mai jos.

Revenind la Teologia Domeniilor (sau Dominianism), idea face aluzie la Geneza 1:28 “Dumnezeu i-a binecuvântat şi Dumnezeu le-a zis: „Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ.” Acolo unde Cornilescu spune “şi stăpâniţi peste…” traducerea engleză spune ”and have dominion over…”. De la acest “dominion” vine “Dominion Theology”, care nu se referă doar la o administrare a Creaţiei, în general în sens fizic, de către om, ci se pune accent deosebit pe “mandatul cultural” de implicare a creştinilor în sfera civilă. Se disting trei tipuri ale acestei teologii. Fără să mergem în detalii cu privire la primele două, merită măcar să le amintim. Prima ar fi Integralismul Romano-Catolic (teologie care are la bază idea că biserica romano-catolică este singura biserică adevărată, iar celelalte biserici trebuie să se supună ei). A doua este de orientare evanghelică, numită Reconstrucţionism Creştin, care a originat din scrierile lui R.J. Rushdoony şi ale altor evanghelici prin anii 1960-70. Ce anume trebuie “reconstruit”, în concepţia acestora? Societatea! Cum? Prin theonomie, care este o formă creştină de guvernare civilă bazată pe legile Vechiului Testament impuse poporului Israel în vechime. Aici se include şi pedeapsa cu moartea, nu doar pentru crimă, ci şi pentru cei care practică sau promovează orice formă de idolatrie, homosexualitate, adulter, blasfemie şi vrăjitorie. Este drept că înşişi teologi reformaţi conservatori, cum ar fi Robert Godfrey, au criticat acest Reconstrucţionism.

Al treilea tip de Dominianism este cel de orientare neo-penticostală, cunoscut şi ca “Kingdom Now”, sau “Împărăţia Acum” (“vie împărăţia Ta…”), din care face parte şi “Mandatul Celor Şapte Munţi”. Este vorba de o mişcare religioasă non-denominaţională (cel puţin aşa pretinde) oarecum asemănătoare mişcării “The Moral Majority” iniţiată de Jerry Falwell pe timpul lui Reagan şi este promovată de dreapta creştină prin diverse agenţii non-guvernamentale şi organizaţii non-profit. Ideea de ”Şapte Munţi” este o aluzie la fiara descrisă în Apocalipsa 17. O femeie îmbrăcată în “purpură şi stacojiu” stătea pe o fiară stacojie care avea şapte capete şi zece coarne.  Ȋn vs. 9-10 se oferă explicaţia că cele şapte capete ale fiarei sunt şapte munţi. Sunt şi şapte împăraţi, dar asta este o altă discuţie. (In partea a II-a a expunerii vom privi mai atent la acest pasaj din Apocalipsa 17.) Pentru astăzi, menţionez că “Mandatul Celor Şapte Munţi” foloseste termenul “munţi” în sens figurativ, adică “munţii” reprezintă şapte zone sau sfere de influenţă ale culturii, mai exact: educaţia, familia, guvernul/armata, religia, economia, media şi artele. În toate aceste domenii ale culturii trebuie promovaţi lideri creştini conservatori. Ni se oferă justificarea că lumea, prin căderea în păcat, a fost supusă influenţei lui Satan, care poartă “Curva Babilonului” peste cei şapte munţi/împăraţi/guverne, etc., iar Dumnezeu are nevoie de oameni care să-L ajute să ia din nou stăpânirea asupra lumii. Cei care se supun conducerii “inspirate” a apostolilor şi profeţilor trebuie să ia cu asalt “Babilonul” şi să-l cucerească prin aşezarea în fruntea acestor şapte arii ale culturii lideri creştini conservatori. In acest fel, societatea americană, şi lumea în general, este recucerită pentru Dumnezeu prin instaurarea unei teocraţii creştine, a mileniului de prosperitate, şi acestea duc la sfârşitul lumii şi la revenirea lui Hristos, ne spun promotorii acestei ideologii. Compară cu Isaia 2:2, un text favorit şi leit-motiv al miscării, care spune că ”în zilele care vor veni, muntele Casei  Domnului va fi întemeiat ca cel mai înalt munte; se va înălţa deasupra dealurilor şi toate neamurile se vor grămădi spre el”. Un singur lucru au înţeles bine cu privire la Apoc. 17:9 aceşti visători, anume că “şapte” este un număr symbolic care reprezintă plenitudinea, totalitatea absolută. În rest, Dominianismul este în primul rând ne-biblic, şi în al doilea rând este periculos.

Printre liderii creştini care sprijină ”Mandatul Celor Şapte Munţi” se numără, ne spune Wikipedia, David Barton, James Dobson, John Hagee, Bill Johnson, Lance Wallnau, si Paula White. Iar printre liderii politici (mai toţi favorizaţi de Fox News), se află (ne spune tot Wikipedia)  Michele Bachmann, Sam Brownback, Ted Cruz, Newt Gingrich, Mike Huckabee, Charlie Kirk, Sarah Palin, si Rick Perry. Nu este astfel de mirare că domnul Preşedinte Donald Trump a angajat-o pe Paula White pe funcţia de “consilier spiritual”, Trump nefăcând altceva decât a făcut şi Ronald Reagan după alegerile din 1980 când (pentru sprijinul primit din partea fundamentaliştilor creştini în timpul campaniei electorale), a numit pe Rev. Robert Billings (fondator şi primul director executive al mişcării The Moral Majority) în funcţia de Coordonator al celor zece districte ale Departamentului Educaţiei al Statelor Unite. Politicienii se folosesc de religioşi, iar religioşii se folosesc de politicieni, înţeleg asta, dar nu mi-ar fi trecut prin cap ca un Newt Gingrich, de exemplu,  să fie suporter al Dominianismului creştin! M-aş fi aşteptat asta de la un Charlie Kirk, care în 2020 a spus “in sfârşit, avem un preşedinte care înţelege cei şapte munţi de influenţă culturală”, sau de la Paula White, care a spus că “Trump va juca un rol critic în Armaghedon, când Statele Unite va sta alături de Israel în lupta împotriva Islamului” (sursa: Wikipedia).

Cum îşi imaginează aceşti creştini conservatori că vor realiza planul lor? Înainte de a fi promovaţi şi votaţi în funcţii guvernamentale de conducere, este nevoie de a se pregăti oameni consacraţi, creştini conservatori care să pună pe primul loc valorile Bibliei, ale familiei şi ale credinţei. Pregătirea lor este scopul primordial al unor organizaţii şi forumuri non-profit orientate în jurul acestui deziderat. Mai întâi sunt organizaţii ca “The Turning Point USA”, o organizaţie studenţească fondată de susnumitul Charlie Kirk, sau “The Herritage Foundation”, ambele dedicate educaţiei tinerilor în spiritul politico-conservator creştin. Apoi sunt acele organizaţii masive, ca “CPAC” (de la Conservative Political Action Coalition). Alte organizaţii, care se extind dincolo de graniţele Statelor Unite includ  The Trinity Forum, Youth with a Mision,  şi The Pinnacle Forum. Cum spuneam mai sus, nu toate aceste organizaţii nutresc exact aceleaşi ambiţii sau împărtăşesc acelaş crez. Dar prin toate acestea, ca un fir roşu, se regăsesc idei sioniste de dominare internaţională, idei apocaliptice, sau promovarea unei evanghelii a prosperităţii.

Cei Şapte Munţi din Apocalipsa 17:9 sunt la rândul lor o expresie care provine din mitologie, cu nuanţe şi simbolistici vechi şi noi, dar interpretarea în paradigma istoricistă preferată de corelegionarii mei este nu doar eşuată din punct de vedere istoric, dar şi o modelare anacronică a ceea ce au intenţionat  a fi textele mitologice sau apocaliptice. Dar despre asta, vom discuta în ocazia următoare.

Este un fapt că interpreţii creştini încă din timpuri foarte vechi au interpretat Isaia 53 ca fiind o “profeţie mesianică” a cărei împlinire a fost “văzută” în viaţa, suferinţele, moartea şi învierea lui Isus. Deci nu e nici o mirare că marea majoritate a creştinilor, inclusiv eu însumi, am înţeles că Isaia 53 este o profeţie care s-a referit la Isus, adică asta ni s-a spus şi asta am crezut. Dar aspectul care nu se discută, de obicei, este, ce anume a intenţionat autorul să spună şi ce au înţeles evreii cărora s-a adresat acest text? Dacă nu ne punem această întrebare, suntem predispuşi a menţine un crez sau o interpretare eronată. Ceea ce spun în continuare nu are nimic de-a face cu întrebarea dacă Isus a fost sau nu divin sau dacă a fost Fiul lui Dumnezeu, care nu are nimic de-a face cu validitatea interpretării pasajului din Isaia şi care este un subiect aparte în care nu vreau să intru aici. Ceea ce aş vrea în acest scurt eseu este să pun întrebarea: cum înţelegem corect, sau măcar tentativ onest, Isaia 53, dincolo de presupoziţiile noastre tradiţionale?

Cum am amintit deja în alte ocazii, este strict necesar să citim un text în contextul său istoric, cultural şi politic pentru a distinge ideile prezentate în el şi apoi a evalua în ce mod ne raportăm la acel text, adică ce importanţă are pentru noi astăzi. Deaceea, Isaia 53, despre care exegeţii biblici spun că face parte dintr-un text numit “Isaia II” (cap. 40-55) inserat mai târziu, trebuie citit cu atenţie, lăsând la o parte prejudecăţile noastre. Ce ne spune Isaia 53?

Cartea lui Isaia este preocupată de poporul Israel, mai direct spus este adresată evreilor, cu implicaţiile de rigoare, respectiv istoria lor, luptele lor, înfrângerile lor, captivităţile lor, eliberările lor, speranţele unei restaurări, etc. Este important de reţinut acest aspect. Isaia 53 este scris în contextul în care Ierusalimul fusese distrus şi un număr important de oameni a fost dus în robia babiloniană. Textul a fost scris pentru a oferi acestor robi exilaţi speranţă pentru viitor. Concepţia cu privire la captivitatea babiloniană, la care găsim aluzii şi în Ieremia, Cronici, sau Daniel, era că aceşti sclavi sufereau pentru păcatele poporului, i.e. călcarea legilor sabatului, idolatria, prostituţia ritualică, jertfe umane, etc.

Isaia 53 ne spune ceva despre “servul Domnului”. Nu este vorba aici de Mesia, care nici măcar nu este menţionat, aşadar se cuvine o întrebare de bun simţ: cine este acest “serv al Domnului”? Faptul că este folosit singularul “servul Domnului” ca simbolism pentru o mulţime de oameni nu este ceva nemaiîntâlnit în textele Vechiului Testament. Numele de Iuda este folosit pentru poporul din regatul de sud, separat prin război civil de regatul de nord, Israel. Gog şi Magog din Ezechiel sau felurite imagini şi fiare din Daniel se referă nu la o persoană, ci la o mulţime, la un grup de persoane. Până în creştinism, era de neconceput de către evrei că Isaia 53 se referă la un Mesia care avea să sufere, să moară, şi apoi să învieze! Pentru evrei, Mesia avea să fie un conducător puternic, sau un judecător cosmic venit din cer, care va conduce poporul cu dreptate şi putere, care va restaura, aici pe pământ, naţiunea Israel la gloria davidică de altă dată.

Un alt aspect important este acela că suferinţa “servului’ este descrisă ca ceva ce a avut loc în trecut. Şi chiar mai important este faptul că vindecarea sau dreptatea care se va face servului va avea loc în viitor, după judecata pe care Dumnezeu o va aduce asupra Babilonului prin Cirrus, un alt serv al Domnului. Şi pentru clarificare, Isaia însuşi spune în capitolul 49:3 că servul lui Dumnezeu este Israel. Aşadar, Isaia 53 nu este despre Mesia, şi cu atât mai puţin despre Isus, ci este despre naţiunea Israel dusă în robie, despre suferinţa robilor pentru păcatele poporului, şi despre eliberarea şi restaurarea lor ca naţiune liberă în pământul făgăduit.